Archive - februarie 2018

Potențialul nostru

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! – Eclesiastul 9:10

Unii oameni reuşesc să facă diferenţa în scenariul acestei lumi, dar alţii deloc. Tu ce crezi, un geniu se naşte aşa sau devine geniu? În ce măsură aptitudinile noastre sunt moştenite sau cultivate? Multe din aceste concepte le putem observa în viaţa celor care şi-au lăsat amprenta în istoria acestei lumi.

De exemplu, în 19 februarie 1878, Thomas Edison a primit brevetul Statelor Unite nr. 200 521 pentru fonograf, care permitea înregistrarea muzicii şi ascultarea ei ulterioară. Acesta a fost doar unul din cele 1 093 de brevete pe care le-a primit în timpul vieţii sale. Dar el avea o filosofie interesantă de viaţă, exprimată foarte bine într-una din maximele sale bine cunoscute.

El spunea că „şcolile noastre nu îi învaţă pe studenţi să gândească. Este uimitor câţi oameni tineri au dificultăţi în a-şi pune creierul la lucru în mod hotărât şi sistematic”. El era convins că „dacă am fi făcut toate lucrurile de care suntem capabili, literalmente ne-am uimi pe noi înşine”.

Vorbind despre valoarea muncii asidue, el spunea: „Geniul este unu la sută inspiraţie şi nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie.”

Despre perseverenţă, Edson afirma: „Cea mai mare slăbiciune a noastră constă în faptul că noi renunţăm. Cea mai sigură cale de a reuşi este ca întotdeauna să mai încerci doar o dată.” Chiar mai mult, „multe din eşecurile vieţii sunt ale celor care nu îşi dau seama cât de aproape erau de a reuşi când au renunţat”. El credea că chiar şi eşecurile ne pot învăţa lecţii valoroase. Tocmai de aceea, el a afirmat: „Eu nu am eşuat. Doar am descoperit 10 000 de metode care nu funcţionează.”

Să nu uităm că sinceritatea, creativitatea, meticulozitatea şi perseverenţa sunt componente de bază pentru construirea unei cariere de succes. Regele Solomon dădea următorul sfat: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Ecl. 9:10). În contrast, prorocul Ieremia avertiza: „Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ier. 48:10).

Civilizaţia noastră modernă este mult mai tentată de plăcere şi lenevie decât de muncă asiduă şi realizări majore. Se pare că viaţa a devenit un scop în ea însăşi. Puţini sunt cei care sunt preocupaţi să lase o moştenire pozitivă pentru generaţiile viitoare. Dar ferice de cei care fug de mediocritate şi superficialitate! Dacă ne dorim să Îl slăvim pe Dumnezeu prin ceea ce facem, atunci ar trebui să facem tot ce ştim mai bine, ca şi cum am fi angajaţi direct de El şi am lucra pentru El.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Incendiile de la Battle Creek

Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te! – Apocalipsa 3:19

„Este ceva ciudat la incendiile de la adventişti, apa pe care o turnăm este ca benzina,” declara Weeks, şeful pompierilor din Battle Creek. Dar de ce nu au reuşit pompierii din Battle Creek să lupte împotriva incendiilor din 1902 de la adventişti?

La începutul secolului, oraşul Battle Creek din Michigan devenise centrul suprapopulat al activităţilor şi problemelor bisericii. Oraşul găzduia sediul Conferinţei Generale, Editura Review and Herald, imensul sanatoriu din Battle Creek, colegiul din Battle Creek şi marele Tabernacul Dime. S-a creat mare zarvă când dr. John H. Kellogg a început să răspândească părerile lui panteiste că natura este o extensie a lui Dumnezeu.

Kellogg şi asociaţii lui îşi doreau să controleze chiar întreaga biserică. Ellen White a fost foarte îngrijorată de acest lucru şi i-a sfătuit pe conducătorii bisericii să mute Conferinţa Generală şi alte instituţii în mai multe localităţi. În noiembrie 1901, ea dădea următoarea avertizare: „Dacă nu are loc o reformă, se vor abate nenorociri peste casa de editură, iar lumea va cunoaşte motivele” (Mărturii pentru comunitate, vol. 8, p. 96). Dar sfaturile ei nu au fost implementate.

În dimineaţa zilei de 18 februarie 1902, foarte devreme, sanatoriul din Battle Creek a ars complet. În loc să proiecteze mai multe instituţii de sănătate mai mici în mai multe locuri, Kellogg a hotărât să reconstruiască sanatoriul, dar de data aceasta şi mai mare. Pentru a ajuta la finanţarea noii construcţii, el a cerut Editurii Review and Herald să tipărească 5 000 de bucăţi din noua lui carte, The Living Temple. Dar înainte de a face acest lucru, în 30 decembrie 1902, editura a fost distrusă de un foc a cărui origine a rămas necunoscută.

În 5 ianuarie 1903, Ellen White le scria fraţilor din Battle Creek: „Astăzi am primit o scrisoare de la fratele Daniells cu privire la distrugerea sediului Editurii Review prin foc. Sunt cuprinsă de întristare când mă gândesc la paguba cea mare pentru lucrare. … Dar n-am fost surprinsă de aceste veşti triste, deoarece, în vedeniile de noapte, am văzut un înger cu o sabie ca de foc întinsă peste Battle Creek” (Mărturii pentru biserică, vol. 8, p. 97).

Dumnezeu a folosit tragedii pentru a-Şi trezi poporul. Dar ce binecuvântare dacă, fără măsură de disciplinare, am urma proactiv cuvântul Său profetic!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Agenți ai apostaziei

Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului, făcând să cadă călăreţul pe spate. – Geneza 49:17

Experienţa Evei în Grădina Edenului (Gen. 3:6) confirmă că „literalmente este imposibil să trăieşti fără a fi evanghelist, fie pentru Dumnezeu, fie pentru Satana” (Daniel Belvedere). Acest principiu a fost ilustrat în mod dramatic în viaţa lui Dudley M. Canright (1840–1919), un predicator adventist de frunte în anii 1870–1880. Instabil emoţional şi spiritual, el a părăsit biserica şi s-a întors de trei ori. În cele din urmă, la cererea lui, în seara zilei de 17 februarie 1887, numele lui a fost şters din registrul bisericii din Otsego, Michigan şi nu s-a mai întors niciodată.

În 15 octombrie 1880, Ellen White îi scria deja: „M-a întristat să aud de hotărârea ta, dar aveam motive să mă aştept la aceasta. […] Dar dacă ai hotărât să încetezi orice legătură cu noi, ca popor, […] te implor să te depărtezi cu totul de cei care cred adevărul, pentru că, dacă ai ales lumea şi prietenii acestei lumi, urmează-i pe cei pe care i-ai ales. Nu otrăvi minţile altora şi nu fi un agent special prin care Satana să ducă la ruina sufletelor” (Solii alese, vol. 2, pp. 162, 166–167). Neţinând seama de această cerere, Canright a devenit unul dintre cei mai aspri şi influenţi critici ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi a lui Ellen White, în scris şi prin viu grai.

Trebuie să fim foarte atenţi, deoarece critica poate face mult rău personalităţii noastre şi ne poate distruge credinţa. Ellen White ne avertizează: „Am văzut că unii se veştejesc din punct de vedere spiritual. Ei au trăit veghind ca fraţii lor să facă ceea ce este bine – prinzând orice greşeală pentru a-i necăji. Şi, în timp ce fac astfel, mintea lor nu este îndreptată nici către Dumnezeu, nici către cer, nici spre adevăr; ci exact într-acolo unde doreşte Satana – spre o altă persoană decât ei înşişi. Sufletele lor sunt neglijate; rareori îşi văd sau îşi simt propriile lor greşeli pentru că sunt prea ocupaţi să urmărească greşelile altora, fără a privi prea mult asupra propriilor suflete sau a-şi cerceta propriile inimi. … Dacă nu fac o reformă în viaţa lor, nu va fi loc pentru ei în ceruri, căci ei vor găsi greşeli chiar şi la Domnul” (Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 145).

Nu uita, credinţa şi critica nu merg mână în mână. Să punem capăt criticilor şi să ajutăm la zidirea credinţei!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Farmecul egiptean

Acum, vino, Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel. – Exodul 3:10

Cei care au urmărit faimosul film Cele Zece Porunci (1956), regizat de Cecil B. DeMille, şi-au făcut măcar o idee despre splendoarea Egiptului antic. Savanţii au enumerat aproximativ 170 de faraoni cunoscuţi care au condus ţara. Multe din locurile în care au fost îngropaţi au fost prădate de hoţi. Totuşi, în 4 noiembrie 1922, o echipă arheologică condusă de egiptologul britanic Howard Carter a descoperit mormântul faraonului Tutankhamon (1332–1323 î.Hr.), care a ajuns pe tron când avea cam 9 ani şi a murit în jurul vârstei de 18 ani.

Pe 16 februarie 1923, echipa lui Carter a intrat în camera mortuară sigilată a lui Tutankhamon, acoperită cu aur şi decorată cu simboluri protectoare speciale. În sarcofag au găsit mumia nepângărită, înfăşurată în 143 de bijuterii, şi faimoasa mască funerară albastră şi aurie. Doar un deceniu mai târziu Carter a terminat de fotografiat şi catalogat toate cele 5 398 de articole, inclusiv tronuri, arcuri, trompete, un potir, hrană, vin, sandale, lenjerie curată din in şi o barcă pe care faraonul să o folosească în călătoria spre viaţa de după moarte.

Egiptenii antici credeau că corpul omenesc este casa celor trei componente ale sufletului – ka, ba şi akh. Fără trup ca punct fizic de întâlnire, părţile sufletului se pierdeau unele de celelalte şi persoana înceta să mai existe. Procesul de mumificare, cu multele sale ritualuri şi rugăciuni, avea ca ţintă să ţină trupul viu pentru viaţa de apoi. În morminte erau incluse mijloacele elementare pentru ca acea călătorie înspre lumea de dincolo să fie una cât se poate de confortabilă.

Cele zece plăgi supranaturale care au urmat ieşirii israeliţilor din Egipt au fost judecăţile de pedepsire ale lui Dumnezeu împotriva sistemului religios egiptean (vezi Exodul 7-11). În contrast cu trupurile mumificate ale egiptenilor pentru viaţa de dincolo, Dumnezeu ne va oferi un trup nou şi slăvit, ca să putem fi cu El în cer. „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are” (Fil. 3:20-21). Ce asigurare şi speranţă minunată avem!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Timpul sfârșitului

Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte. – Daniel 12:4

De-a lungul secolelor, mulţi comentatori ai Bibliei au studiat profeţiile apocaliptice din Scriptură. Dar niciun eveniment din istoria modernă nu a generat un interes mai mare decât subiectul întemniţării lui papa Pius al VI-lea la data de 15 februarie 1798, de către trupele franceze conduse de generalul Alexandre Berthier. Îngrijorat de Revoluţia Franceză care învingea creştinismul în Franţa, papa a condamnat revoluţia şi chiar a susţinut o ligă împotriva ei. Ca răspuns, soldaţii francezi au cucerit Roma, l-au detronat pe papă de autoritatea sa temporală şi chiar l-au escortat ca prizonier în mai multe locaţii. El a murit în citadela de la Valence, în 29 august 1799. Doar în 1929 statul Vatican a fost reinstituit pe deplin.

Mai mulţi comentatori ai Bibliei au considerat întemniţarea papei ca fiind sfârşitul celor 1 260 de zile de supremaţie papală (Apoc. 11:3; 12:6; cf. Dan.7:25; Apoc. 11:2; 12:14; 13:5) şi începutul „timpului sfârşitului” (Dan. 8:17; 11:35, 40; 12:4, 9; cf. 8:19). Acel eveniment impresionant a generat un interes major faţă de profeţia biblică. Cele două profeţii despre timp care au fost sigilate din cartea Daniel – cele 2 300 de seri şi dimineţi simbolice (Dan. 8:14, 19,26-27) şi „o vreme, două vremi şi jumătate de vreme” (Dan. 12:4-7) – erau în cele din urmă dezvăluite. De atunci, timpul nu mai avea să fie doar un timp obişnuit (grecescul kronos), ci mai degrabă un timp escatologic (grecescul eschaton). Astfel, timpul a devenit solemn şi oamenii conştientizau tot mai mult acest lucru.

Mulţi predicatori din întreaga lume au pus accentul pe împlinirea atât a profeţiilor legate de timp, cât şi a semnelor cosmice ale apropiatei reveniri a lui Hristos (Matei 24:29-31; Luca 21:25-28). Dar El nu S-a întors atât de repede pe cât se aşteptau şi acum „timpul sfârşitului” s-a prelungit deja de mai bine de două secole. Aşa cum se spune în pilda cu fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite (Matei 25:1-13), întârzierea Mirelui a avut ca rezultat aţipirea şi adormirea tuturor fecioarelor. Dar venirea Mirelui a fost doar amânată, nu anulată. Dacă acel eveniment glorios a fost oarecum aproape la acea vreme, acum este mult mai aproape! Dacă în zilele acelea credincioşii adventişti trăiau într-o aşteptare înflăcărată, astăzi aşteptarea noastră ar trebui să fie şi mai intensă! Nu putem renunţa la fericita noastră nădejde!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Ziua îndrăgostiților

Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate. – 1 Petru 4:8

Dragostea este focul care ne încălzeşte inimile, vântul care ne stârneşte imaginaţia şi apa care ne înviorează sufletul. Timpul petrecut împreună nu este niciodată suficient pentru cei îndrăgostiţi. O zicală plină de romantism spune: „Dacă aş putea trăi viaţa din nou, data viitoare te-aş găsi mai repede ca să te pot iubi mai mult!”

Ziua Îndrăgostiţilor este sărbătorită pe 14 februarie, ca o zi specială a dragostei şi afecţiunii. O legendă veche spune că Sfântul Valentin a încercat să îl convertească pe împăratul roman Claudius al II-lea la creştinism, dar acesta l-a condamnat la moarte. Fiind în închisoare, el a făcut o minune, a vindecat-o pe Julia, fiica oarbă a unuia din temnicerii săi, Asterius. În seara dinaintea execuţiei, se spune că el i-a trimis primul bileţel de dragoste, „valentine”, semnat „al tău Valentin”. O altă legendă sugerează că Sfântul Valentin a oficiat nunţi creştine în ascuns pentru soldaţii cărora le era interzis să se căsătorească. Se spune că Claudius al II-lea credea că soldaţii căsătoriţi nu erau soldaţi buni.

De-a lungul timpului, Ziua Îndrăgostiţilor a fost asociată cu dragostea romantică şi o prietenie mai apropiată. Obiceiul de a trimite felicitări, flori, ciocolată şi alte daruri îşi are originea în Marea Britanie şi a fost adoptat în multe alte ţări din întreaga lume. U.S. Greeting Card Association estimează că aproximativ 190 de milioane de bileţele (valentines) sunt trimise în fiecare an în Statele Unite. Jumătate dintre ele sunt date membrilor familiei, alţii decât soţul sau soţia, de obicei copiii. Acest număr creşte până la 1 miliard dacă includem şi schimbul de felicitări de dragoste din activităţile şcolare. Profesorii de la şcoală sunt persoanele care primesc cele mai multe felicitări cu această ocazie.

Ar trebui să ne amintim că cuvintele noastre au semnificaţie doar când sunt confirmate de acţiunile noastre. De aceea, haideţi să profităm de această zi pentru a spune şi a demonstra dragostea şi afecţiunea noastră faţă de cei dragi nouă. Ai putea include pe lista ta un cuvânt de recunoştinţă faţă de cineva care te-a ajutat în trecut, dar poate că acum nu îţi este la fel de aproape ca atunci. Trimiţându-le un mesaj şi poate un mic dar (oricât de simplu ar fi), demonstrăm că ei sunt speciali pentru noi. Indiferent de răspunsul lor, vom semăna seminţele frumoase ale dragostei în vieţile lor!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Salvându-i pe cei dragi

Fiule, păzeşte sfaturile tatălui tău şi nu lepăda învăţătura mamei tale; leagă-le necurmat la inimă, atârnă-le de gât. Ele te vor însoţi în mersul tău, te vor păzi în pat şi îţi vor vorbi la deşteptare. – Proverbele 6:20-22

Multe familii de creştini au avut aceeaşi credinţă, aceleaşi valori şi acelaşi stil de viaţă. Părinţi şi copii obişnuiau să meargă împreună la biserică şi să aibă întâlniri de închinare împreună în cămin. Dar după ce copiii mergeau la liceu şi la şcoală, valorile lor se schimbau. Astăzi, părinţii rămân doar cu amintirea nostalgică a ceea ce odată reprezenta religia pentru copiii lor. Ei se roagă stăruitor pentru ca ei să se întoarcă la Dumnezeu!

La începutul anului 1867, James şi Ellen White au petrecut şase săptămâni în Greenville, Michigan, înainte de a se muta acolo pentru câţiva ani. Fiind interesată de sănătatea spirituală a celui de-al doilea fiu, James Edson White, la data de 13 februarie 1867, ea i-a scris o scrisoare mişcătoare, ca din partea mamei. Ea spunea: „Mă preocupă mai mult ca tu să devii un creştin umil decât să obţii o poziţie înaltă în această lume. Îmi doresc ca tu să ai un caracter demn de o viaţă mai bună. Este un lucru nesemnificativ ca să te califici să trăieşti în această viaţă scurtă. Ar trebui să ai cea mai mare ambiţie pentru viaţa viitoare, viaţa veşnică. Se poate ca această viaţă scurtă, plină de suferinţă, să fie de aşa mare importanţă pentru tine încât să eclipseze toată valoarea vieţii nepieritoare promise cu condiţia ascultării credincioase? Edson, te vei preda fără rezerve lui Dumnezeu? Vei căuta să îţi formezi un caracter creştin? […] Fie ca numele tău să fie scris în cartea vieţii Mielului ca unul din soldaţii Lui credincioşi, devotaţi; doar atât îţi cer. Pentru aceasta mă rog în fiecare zi. Edson, te vei întoarce tu spre Răscumpărătorul tău cu toată inima ta?” (Scrisoarea 4, 1867).

Ai pe cineva în familia ta care are nevoie de experienţa convertirii sau a reconvertirii? Poate chiar cineva foarte apropiat ţie! Privind din perspectiva lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că este mai înţelept să „devii un creştin smerit decât să obţii o poziţie înaltă în această lume”.

Familiile noastre ar trebui să fie unite în întreaga veşnicie! De ce să nu facem tot ce putem mai bine pentru a ne reconstrui şi/sau întări familiile noastre în jurul valorilor biblice pe care le-am acceptat odată?

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Ce fericire!

Inima mea este tare, Dumnezeule, inima mea este tare; voi cânta, da, şi voi suna din instrumentele mele. – Psalmii 57:7

Unele obstacole par prea mari pentru a fi biruite şi prea lungi pentru a fi îndurate. Atunci când te confrunţi cu obstacole majore, ar trebui să te întrebi: „Permit eu acestor obstacole să mă biruiască? Sau sunt dispus să le biruiesc eu?”

Frances Jane Crosby, cunoscută ca Fanny Crosby, s-a născut în Putnam County, New York, pe data de 24 martie 1820. Din cauza unei erori medicale, ea a orbit la doar şase săptămâni. Ea a devenit unul dintre cele mai inspiratoare exemple în a birui acest obstacol imens. La doar opt ani, ea scria: „Ah, ce fiinţă fericită sunt! Deşi nu pot să văd, am hotărât ca în această lume, eu să fiu mulţumită.” Ea credea că a trăi întreaga viaţă fără vedere ar fi un privilegiu uimitor pentru ea: „Când voi ajunge la ceruri, prima faţă care îmi va bucura privirea va fi cea a Mântuitorului!” Fanny Crosby a murit pe 12 februarie 1915, lăsându-ne o moştenire uimitoare: aproape 9 000 de poezii şi imnuri.

Unul dintre imnurile ei preferate este „Ce fericire, am pe Hristos!” (Imnuri creştine AZŞ, nr. 387). Prima strofă şi refrenul sună astfel:

Ce fericire, am pe Isus!
Asta mă face vesel, nespus,
Căci sunt moştean al cerului ‘nalt
Şi mântuire că am aflat!

În veci cânta-voi că-s fericit,
Astăzi prin Domnul sunt mântuit,
În veci aceasta cânta-voi eu,
Isus e veşnic Păstorul meu.

Crosby şi-a îmbogăţit propria viaţă spirituală şi viaţa altora prin imnuri. Şi noi ar trebui să facem la fel. Ellen White spune: „Nu ar trebui să se piardă din vedere niciodată valoarea cântecului ca mijloc de educaţie. Să se audă cântece în familie, din cele gingaşe şi curate, şi atunci vor fi mai puţine cuvinte de critică şi mai multe de voioşie, speranţă şi bucurie. Să se audă cântece la şcoală, şi elevii vor fi aduşi mai aproape de Dumnezeu, de profesorii lor, mai aproape unul de altul” (Educaţie, p. 168).

Cântă imnul de mai sus în această dimineaţă la momentele de închinare şi, mai mult decât atât, în tot cursul zilei păstrează-l în inima ta!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Rana de moarte vindecată

Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. – Apocalipsa 13:3

Autorii adventişti au văzut împlinirea versetului din Apoc. 13:3 de către sistemul ecleziastic roman, şi nu de papa ca individ. Revoluţia Franceză şi războaiele napoleoniene au fost o provocare pentru Biserica Romano-Catolică. În 1798, Papa Pius al VI-lea a fost închis de trupele franceze şi luat în captivitate. Timp de mai bine de 130 de ani, papalităţii i-a fost luată temporar autoritatea ei. Dar „rana de moarte” a fost vindecată în mare parte în 11 februarie 1929, când cardinalul Pietro Gasparri şi Benito Mussolini au semnat tratatul de la Lateran, stabilindu-se că oraşul Vatican este un stat independent şi recunoscându-l pe papa ca fiind capul statului. Influenţa politică a papalităţii a fost întărită în 1984, când preşedintele Ronald Reagan şi papa Ioan Paul al II-lea au stabilit relaţii diplomatice formale între Statele Unite şi Sfântul Scaun. În cartea lui, The Keys of This Blood: The Struggle for World Domination between Pope John Paul II, Mikhail Gorbachev and the Capitalist West (1990), Malachi Martin a dat pe faţă multe din strategiile Vaticanului de a obţine hegemonie politică globală. Nu este o surpriză că revista Time l-a numit pe papa Ioan Paul al II-lea Omul Anului în 1994. În 2015, papa Francisc a ţinut un discurs istoric înaintea Congresului Statelor Unite.

Al II-lea Conciliu Ecumenic de la Vatican (1962–1965) îşi dorea să restaureze „unitatea între toţi creştinii”, căci „Hristos Domnul a fondat o singură biserică, și numai una” (Unitatis redintegratio, par. 1), care „subzistă în Biserica Catolică, guvernată de succesorul lui Petru şi de către episcop, în împărtăşanie cu acesta” (Dominus Iesus, par. 17). Multe alte dialoguri ecumenice şi interreligioase au încercat să aducă diversele grupări religioase în părtăşie cu Biserica Romano-Catolică.

Ca şef atât al statului, cât şi al bisericii, papa nu mai poate spune: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Unirea puterilor religioase şi vremelnice a pus în pericol libertatea religioasă în trecut şi o va face din nou la sfârşitul timpului (vezi Apoc. 13). Nu uita, libertatea este o binecuvântare pe care avem tendinţa să o preţuim doar după ce o pierdem. Datoria noastră de creştini este să promovăm separarea dintre biserică şi stat şi să oferim libertate pentru toţi.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

GPS profetic

Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!” când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga. – Isaia 30:21

A fost o vreme când era puţin mai greu să găseşti o adresă anume. Dar viaţa şi deplasările au devenit mai uşoare odată cu progresul şi popularizarea Sistemului de Poziţionare Global (GPS). Acest sistem de radio-navigaţie în spaţiu este operat de Forţele Aeriene ale Statelor Unite şi este disponibil în întreaga lume. În 10 februarie 1993, National Aeronautic Association a ales echipa GPS drept câştigători ai trofeului Roberto J. Collier 1992, cel mai prestigios premiu în domeniul aviaţiei. Fără dubii, GPS-ul este una din cele mai importante şi folositoare tehnologii ale timpului nostru.

Dispozitivele GPS au capacitatea de a ne arăta drumul pe care alegem să îl urmăm şi ne aduce înapoi la acel drum dacă cumva ne abatem. În sens spiritual, Isus „este Calea” (Ioan 14:6) şi Duhul Sfânt este Agentul divin care ne ţine credincioşi lui Isus şi Cuvântului Său (Ioan 16:13-14).

Făgăduinţa lui Dumnezeu spune că „urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el!» când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga” (Is. 30:21). Unul din cele mai importante mijloace pe care Duhul Sfânt le foloseşte pentru a îndeplini această funcţie este prin darul profeţiei.

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi credem că scrierile inspirate ale lui Ellen White sunt un GPS profetic pentru partea finală şi cea mai provocatoare a călătoriei noastre spre căminul ceresc. La fel ca dispozitivele GPS, care sunt doar instrumente menite să ne ţină pe calea cea bună, aceste scrieri nu au rolul de a înlocui Biblia, ci doar de a ne ţine credincioşi faţă de ea. Ele stabilesc parametrii hermeneutici ai interpretării biblice pentru ca noi să nu denaturăm adevărata semnificaţie a Cuvântului lui Dumnezeu. Neluând în seamă aceşti parametri, unii critici şi revizionişti subminează autoritatea profetică a lui Ellen White, pentru a avea suficientă libertate să răsucească versetele biblice.

Niciodată nu ar trebui să reducem la tăcere minunatul cuvânt profetic al lui Dumnezeu. Aşa cum le spune şi Hristos celor şaptezeci: „Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine Mă nesocoteşte, iar cine Mă nesocoteşte pe Mine nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10:16). Dacă Ellen White a fost un profet fals, ar trebui să o respingem; dar, pe de altă parte, dacă ea a fost un profet adevărat, ar trebui să acceptăm mesajele ei de inspiraţie divină, care sunt pentru noi astăzi.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico