Archive - februarie 2018

O moștenire plină de inspirație

Vă trimit sănătate în Domnul, eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta.– Romani 16:22

Unii oameni cred că toate scrierile inspirate au fost dictate profetului cuvânt cu cuvânt de către Duhul Sfânt. În unele cazuri aşa era, dar, în general, chiar profetul alegea cuvintele pentru a transmite solia. Vorbind despre experienţa ei, Ellen White explică: „Deşi depind la fel de mult de Duhul Domnului în a scrie viziunile mele aşa cum depind în a le primi, totuşi cuvintele pe care le folosesc pentru a descrie ce am văzut sunt ale mele, doar dacă îmi sunt rostite de un înger, lucru pe care întotdeauna îl semnalez cu ghilimele” (Solii alese, vol. 1, p. 37).

Profeţii canonici aveau secretare şi asistenţi literari. De exemplu, Ieremia l-a folosit pe Baruc ca secretar (Ier. 36). Epistola către romani l-a avut ca autor pe Pavel (Rom. 1:1), dar a fost scrisă de Terţiu (Rom. 16:22).

Tot aşa, Ellen White a fost ajutată mai întâi de soţul ei şi mai târziu de ajutoarele ei editoriale. Una din sarcinile lor era să adune materialele pe care le scrisese Ellen, pentru ca ea să poată folosi unele din acele materiale ca să scoată materiale noi. Într-adevăr, majoritatea scrierilor ei au fost compilate din scrierile ei anterioare, dar întotdeauna ea a supravegheat acest proces. După moartea ei, în 1915, administratorii patrimoniului ei au preluat această responsabilitate.

În 9 februarie 1912, Ellen White a semnat varianta finală a „Testamentului” ei, numind un comitet de administratori pe termen nelimitat, care la început a fost alcătuit din William C. White, Clarence C. Crisler, Charles H. Jones, Arthur G. Daniells şi Frank M. Wilcox. Ellen White prevedea ca acest comitet să fie responsabil „de îmbunătăţirea cărţilor şi manuscriselor aflate în posesia lor şi primite, de a asigura şi tipări noi traduceri şi de a tipări compilaţii din manuscrise”. Asta înseamnă că ea s-a gândit la producerea unor compilaţii noi din scrierile ei, conform nevoilor şi provocărilor cu care avea să se confrunte biserica în viitor.

Deci, dacă vei găsi afirmaţii asemănătoare şi paralele în mai multe locuri din Biblie sau în scrierile lui Ellen White, să nu fii surprins. Acestea conţin solia lui Dumnezeu pentru noi în maniera în care au fost scrise original. Să le citim şi să le studiem cu respect, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi astăzi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Ispășire în avans

Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! – Isaia 55:1

Ce situaţie stânjenitoare când, după ce ai luat masa la un restaurant bun şi vine factura, tu nu ai suficienţi bani pentru a o plăti! Este prea umilitor să trebuiască să „speli vase” pentru a plăti masa! În 8 februarie 1949, Frank McNamara a luat cina în interes de afaceri la restaurantul Major’s Cabin Grill, din New York. Când i-au adus factura şi-a dat seama că şi-a uitat portofelul. Cumva a reuşit să iasă din încurcătură, dar atunci a hotărât că trebuie să fie şi o altă metodă de plată decât banii lichizi. Împreună cu avocatul lui, Ralph Schneider, şi prietenul Alfred Bloomingdale, McNamara în cele din urmă a creat Diners Club Card, care să fie folosit în principal pentru călătorii şi distracţii.

Deşi unele companii petroliere şi magazine mari deja emiteau propriile lor carduri, Diners era primul card de credit pe scară largă. Biroul Recensământului din Statele Unite spune că în anul 2000 existau 1,43 miliarde de carduri de credit doar în Statele Unite.

Cardurile de credit ne permit să virăm plăţile anticipate la vremea stabilită. Tot aşa, în vremurile Vechiului Testament, păcătoşii care se pocăiau erau pe deplin salvaţi, având asigurarea că plata deplină a răscumpărării avea să fie făcută la crucea de pe calvar. În Vechiul Testament, mântuirea era atât de eficientă, încât Enoh, Moise şi Ilie au fost luaţi la cer cu secole înainte ca Hristos să fi plătit preţul răscumpărării. Dar ce li s-ar fi întâmplat dacă Hristos ar fi eşuat?

Ni se spune că Hristos Şi-a asumat natura umană cu posibilitatea de a păcătui. Dacă ar fi eşuat, „Satana ar fi triumfat şi lumea ar fi fost pierdută”. Dar pentru noi, El „Şi-a asumat riscul eşecului şi pierderii veşnice” (Hristos, Lumina lumii, pp. 88, 131). Ce consecinţe vaste ar fi avut această „pierdere veşnică” nu putem şti şi ar trebui să evităm speculaţiile în acest sens.

Lăudat fie Domnul! Hristos a plătit pentru mântuirea întregii omeniri, inclusiv a credincioşilor din Vechiul Testament care au fost mântuiţi anticipat! Noi nu avem de plătit nicio datorie. Mai bine spus, Hristos chiar a plătit mai mult decât preţul salvării noastre, căci „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Rom. 5:20). Să fim recunoscători şi să ne bucurăm pentru cel mai preţios dar al Său pentru noi toţi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Fluierul vrăjit

 

„Dați-mi voie să compun cântecele unui popor și nu-mi pasă cine face legile.” Platon

Se povestește că în orașul Hameln din Germania medievală, locuitorii orașului au angajat un cântăreț din fluier ca să-i scape de o invazie de șoareci cu fluierul său vrăjit. Apoi n-au mai vrut să-i dea plata stabilită și cântărețul s-a răzbunat. A cântat o altă melodie și i-a condus pe copiii orășenilor într-o peșteră din munte, unde au dispărut pentru totdeauna. Și iată cum, spune misterioasa istorie de pe zidurile cetății, „pe 26 iunie 1284, 130 de copii născuți în Hameln au fost seduși de cântărețul din fluier îmbrăcat cu haine multicolore și au fost pierduți…”

Multe lucruri se pot spune despre muzică, mai puțin că nu are influență. Muzica creează emoții, emoțiile creează stări de spirit, iar stările de spirit se transformă cu timpul în atitudini.

Astfel, muzica jazz se asociază cu un stil de viață libertin, din cauza unei suprimări a activității lobului frontal, responsabil cu inhibiția și deciziile morale; muzica rock produce un spirit rebel, iar muzica rap sau hip-hop transmite agresivitate. Ellen White dezaprobă „muzica ușuratică, muzica populară, muzica potrivită pentru sala de dans”, din cauză că aceasta răpește timpul (și dispoziția, putem adăuga) pentru rugăciune și gustarea Cuvântului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, muzica clasică de exemplu, în special cea din perioada barocă este echilibrată în melodie, armonie și ritm. Sentimentele exprimate sunt în general de liniște, bucurie, dar și de frământare sufletească, însuflețire, curaj, triumf, transmise într-un mod care nu afectează echilibrul psihic.

Și nu, nu ne referim aici (doar) la muzica de închinare. Clasice sau moderne, sunt multe piese muzicale bune de ascultat, deși nepotrivite pentru închinarea din biserică sau de acasă. Așadar, parafrazându-l pe apostolul Pavel, voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea.

Un alt cântăreț a coborât din lumea curată cuprins de duhul răzbunării. Copiii și tinerii noștri sunt ținta lui principală, fiind cei mai vulnerabili și mai ușor de impresionat. Melodia lui se aude în mall-uri, în pauze la școală, se transmite pe YouTube și la radio, se află în telefoanele din buzunare și în televizorul din sufragerie. Este peste tot, chiar și în autobuz.

În casa ta ce muzică se ascultă?

Pentru mulți dintre noi, muzica este „ceea ce se cântă”. Nu toți avem posibilitatea să analizăm tehnic melodiile pe care le ascultăm, însă putem urmări niște principii simple.

În primul rând, toată muzica ascultată, interpretată sau compusă de creștini, fie ea sacră sau profană, Îl va onora pe Dumnezeu: „…să faceți totul spre slava lui Dumnezeu”. Orice alt fel de muzică ne va slăbi legătura cu Domnul.

În al doilea rând, ea ar trebui să fie cea mai nobilă și cea mai bună: „…tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.”. Noi ne pregătim să ne alăturăm corurilor cerești, iar viața aceasta este o pregătire pentru atunci.

Avem deci două principii de bază: să avem totdeauna în atenție slava lui Dumnezeu și să alegi mereu ce este mai bun și mai nobil.

Dincolo de aceste principii generale, care pot fi aplicate foarte subiectiv, ne-ar ajuta să cunoaștem câteva aspecte, nu prea tehnice, dar esențiale.

Precum ingredientele unui fel de mâncare, pe care le citim pe eticheta produselor din supermarket și muzica este compusă din ceva. Când aud o muzică pe care vreau să o analizez, mă întreb:

Ce ritm are? Aici e poate cea mai acută problemă, pentru că ritmul are o influență mai mare decât toate celelalte elemente la un loc. Cuvântul cheie pentru ritm este moderația. Un ritm scos prea mult în evidență (cu multă percuție, de exemplu), va strica echilibrul unei piese și îi va diminua ascultătorului capacitatea de concentrare. O piesă pop, bunăoară, nu te îndeamnă la cine știe ce cugetare. Iar dacă ritmul este și alert, vivace, lucrurile sunt și mai clare: îți vine să te miști, să o iei din loc, să te bâțâi (nu o facem pentru că ne cenzurăm, sau am căpătat toleranță, dar stimulul este acolo). Un alt aspect este sincopa. O sincopă este un ritm deplasat, defect, cu accentul pe oricare altul decât prima bătaie (..). Folosite excesiv, sincopele afectează echilibrul organismului deoarece contravine ritmului natural al inimii.

Apoi cum e melodia? Este curgătoare, înălțătoare, bine structurată, sau este (prea) simplă, banală, repetitivă?

Dacă adăugăm și armonia avem trei componente de bază ale muzicii. Din păcate, nu există etichete la muzica ce „se vinde” astăzi pe toate canalele: în mall-uri, pe YouTube, la radio, în căști, sau chiar în autobuze. Dar putem „citi” muzica urmărind aceste elemente.

Tu asculți ce vrei, dar știi ce asculți?

Beniamin Chircan

Marele nostru Preot minunat

Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. – Evrei 9:24

Sunt trei întrebări de bază referitoare la mântuirea noastră, întrebări la care fiecare creştin ar trebui să poată răspunde: Ce a făcut Hristos pentru noi pe cruce? Ce face El acum pentru noi în sanctuarul din ceruri?

Şi ce va face El pentru noi la venirea Sa? Mulţi creştini pot explica ce a făcut Hristos la cruce şi ce va face El la a doua Sa venire. Dar nu foarte mulţi înţeleg ce face El acum în sanctuarul din ceruri pentru mântuirea noastră.

Una dintre cele mai bune explicaţii adventiste de la începuturi a acestei învăţături a fost a lui O.R.L. Crosier, în articolul „Legea lui Moise”, publicat în Day-Star Extra, din 7 februarie 1846. În acest articol, Crosier scotea în evidenţă patru concepte de bază. Primul, că „sanctuarul” menţionat în Daniel 8:14 este un sanctuar/templu ceresc (Evr. 9:24; Apoc. 11:19). Al doilea, că sanctuarul ceresc este un sanctuar literal, cu două încăperi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, aşa cum au fost preînchipuite în ta-bernaculul lui Moise (Evr. 9:1-9). Al treilea, că Hristos este Marele-Preot al acelui sanctuar, făcând mijlocire pentru noi prin sângele Său vărsat la cruce (Col. 1:20; Evr. 9:11-23). Şi al patrulea, că la sfârşitul celor 2 300 de zile simbolice din Daniel 8:14, Hristos a intrat din Sfânta în Sfânta Sfintelor pentru a primi împărăţia (Dan. 7:9-14). Într-un articol publicat anterior, Crosier explica că în timp ce Hristos acum curăţă templul literal al Noului Ierusalim (Evr. 9:22-23), Duhul Sfânt curăţă templul spiritual al poporului lui Dumnezeu de păcatele lor (1 Cor. 3:16-17; 6:19-20).

Dar poate vă întrebaţi: dacă Hristos a plătit deja preţul pentru toate păcatele noastre la cruce, de ce încă trebuie să mijlocească pentru noi în sanctuarul ceresc? Hristos a murit pe cruce pentru a salva întreaga omenire, dar nimeni nu va fi salvat împotriva voinţei sale. Acum, plin de har, Hristos aplică meritele jertfei Sale tuturor celor care Îl acceptă prin credinţă. Ce plan minunat a fost alcătuit pentru mântuirea ta şi a mea!

Doamne, ce dezastru ar fi dacă planul Tău de mântuire ar rămâne fără rezultat pentru mine! De aceea, eu accept jertfa Ta pe cruce pentru păcatele mele şi te invit să fii Mare-Preot în viaţa mea!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Persoana Duhului Sfânt

Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac. – Ioan 14:16

Natura Duhului Sfânt este o taină profundă. De aceea putem să o înţelegem doar în măsura în care ne este descoperită de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este surprinzător că primii adventişti de ziua a şaptea au avut dificultăţi în a înţelege acest subiect şi doar spre sfârşitul secolului al XIV-lea au început să recunoască faptul că Duhul Sfânt este o persoană. În 6 februarie 1896, Ellen White scria o scrisoare din Australia „fraţilor mei din America”. În acea scrisoare, ea a făcut referire la Duhul Sfânt ca fiind „a treia persoană a Dumnezeirii”. (Scrisoarea 8, 1896). Doi ani mai târziu (1898), ea a folosit aceeaşi expresie în cartea ei clasică, Hristos, Lumina lumii (p. 671).

În Review and Herald din 9 iunie 1896, George C. Tenney, atunci co-editor al revistei, declara: „Nu putem descrie Duhul Sfânt. Din imaginile prezentate în Apocalipsa, Ezechiel şi alte cărţi ale Bibliei şi din limbajul folosit când se face referire la Duhul Sfânt, putem crede că acesta este ceva mai mult decât o emanaţie a minţii lui Dumnezeu. Despre el se vorbeşte ca o persoană şi este tratat astfel. El este inclus în binecu-vântările apostolice şi Domnul nostru vorbeşte despre el ca acţionând independent şi personal, ca învăţător, călăuzitor şi mângâietor. El este un obiect al veneraţiei şi este o inteligenţă cerească, prezent pretutindeni şi întotdeauna prezent. Dar, ca fiinţe limitate, noi nu putem înţelege problemele pe care contemplarea Dumnezeirii ni le prezintă minţii.”

Când Pavel afirmă în Romani 8:26-27 că Duhul Sfânt „mijloceşte pentru noi”, el sugerează că Duhul are propria sa personalitate, una distinctă. Când apostolul vorbeşte despre „năzuinţa Duhului” (engl. mintea Duhului), el elimină orice posibilitate de a considera că Duhul este doar o energie abstractă, care vine din mintea lui Dumnezeu. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci am ajunge să vorbim pleonastic despre mintea minţii lui Dumnezeu, care nu are nicio logică.

Mult mai mult decât doar o energie, Duhul Sfânt este Ajutorul Divin puternic care să ne convingă de „păcat, neprihănire şi judecată” (Ioan 16:8), să reverse dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre (Rom. 5:5) şi să ne călăuzească în „tot adevărul” (Ioan 16:13). Chiar mai mult, El va rămâne cu noi pentru totdeauna!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Geologia potopului

Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi care sunt sub cerul întreg au fost acoperiţi. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi. – Geneza 7:19-20

Majoritatea oamenilor de ştiinţă şi mulţi teologi neagă istoricitatea relatării despre potop din Geneza 6-8. Pentru ei, aceasta este doar o povestire mitologică, la fel ca versiunea despre potopul babilonian, numită Epopeea lui Ghilgameş. În opoziţie cu aceasta, referirile biblice la Noe şi potopul universal sunt luate literal, atât în Vechiul Testament (Ps. 104:6-9), cât şi în Noul Testament (Matei 24:37-39; Evrei 11:7; 1 Petru 3:20; 2 Petru 2:5; 3:6).

Revista Review and Herald din 5 februarie 1867 publica un articol de D.T. Bourdeau intitulat „Geologia şi Biblia”. Autorul afirma următoarele: „Geologia veritabilă este la fel de adevărată ca Biblia şi nu contrazice Biblia; deoarece adevărul nu poate contrazice adevărul. Totuşi, este ciudat că unii pretind că există o discrepanţă între această ştiinţă şi Biblie şi chiar mai ciudat este că unii pretind a crede în Biblie, adoptă păreri care se presupune că sunt bazate pe geologie, antagonice relatărilor biblice clare şi totuşi susţin că ar exista armonie între părerile lor şi Biblie.”

Temelia ştiinţifică a acestei presupuneri a fost demonstrată de geologul autodidact George McCready Price (1870–1963). Câteva din cărţile lui prezentau dovezi convingătoare că coloanele geologice au fost formate nu printr-un proces lent de evoluţie, ci mai degrabă printr-un potop universal. Price spunea despre lucrarea lui că are menirea să „dărâme vechile structuri evoluţioniste de la temelie”, pentru ca alţi creaţionişti să poată construi. Mulţi creaţionişti neadventişti au recunoscut contribuţia lui uimitoare la geologia potopului.

Evoluţioniştii cred că coloanele acestea s-au format în mai multe ere geologice, în mai multe milioane de ani. Pentru ei, nenumărate forme primitive de viaţă existau deja şi au dispărut cu mult înainte de păcatul lui Adam şi Eva (Gen. 3). Pe de altă parte, acceptând relatarea biblică despre potop exact aşa cum este, putem spune că învăţătura biblică despre moarte a venit în această lume prin păcatul lui Adam (Rom. 5:12). Doar privit din această perspectivă are sens planul de salvare!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Croitorul zburător

Omul chibzuit vede nenorocirea şi se ascunde, dar cei proşti merg înainte şi sunt pedepsiţi. – Proverbele 22:3

Franz Reichelt a fost un croitor şi pioner în paraşutism francez, născut în Austria, care a proiectat o nouă paraşută care se poate purta. După multe negocieri cu poliţia locală, Reichelt a primit permisiunea de a face simulări cu manechini pe care îi lansa de pe Turnul Eiffel din Paris. Astfel că, în duminica zilei de 4 februarie 1912, la ora 7 dimineaţa, ajuns lângă turn a anunţat că în loc să facă simulări cu manechini, el avea să sară de pe turn. Foarte îngrijoraţi, prietenii lui şi spectatorii au încercat să îl facă să se răzgândească, dar fără succes. Când a fost întrebat dacă va folosi o frânghie sau alte măsuri de siguranţă, el a răspuns foarte simplu: „Vreau să încerc experimentul chiar eu, fără trucuri, deoarece doresc să demonstrez valoarea invenţiei mele.”

Prima încercare de a urca la nivelul unu al turnului a fost blocată de un paznic, care a asistat la încercările lui anterioare eşuate cu manechini. Dar într-un final, problema a fost rezolvată, şi el, doi prieteni şi un operator cinematografic au urcat la primul etaj, puţin peste 57 de metri înălţime. Reichelt a fost încrezător că, pentru a declanşa paraşuta, tot ce trebuia să facă era să îşi întindă braţele în formă de cruce. La ora 8:22 a.m., el a observat un grup de peste 30 de jurnalişti şi oameni curioşi, şi-a ajustat echipamentul de zbor cu ajutorul prietenilor, a verificat direcţia vântului, a ezitat cam 40 de secunde şi apoi a sărit. Dar paraşuta lui pe jumătate deschisă s-a înfăşurat de îndată în jurul corpului şi s-a izbit de pământul îngheţat de la baza turnului. Autopsia a arătat cauza morţii: un infarct survenit imediat după impactul cu solul. Acesta a fost finalul tragic al aşa-numitului „croitor zburător”!

Găsim multă înţelepciune în următoarea frază: „Excelenţa este rezultatul mai multor factori; a-ţi păsa mai mult decât cred alţii că este înţelept, a risca mai mult decât cred alţii că este sigur, a visa mai mult decât cred alţii că este practic şi a aştepta mai mult decât cred alţii că este posibil.” Dar noţiunea de „a risca mai mult decât cred alţii că este sigur” trebuie să fie întemeiată. Uneori ar fi mai bine să mergi înainte, dar nu întotdeauna. Poate ar trebui să ascultăm mai cu atenţie sfaturile şi avertizările celor care ştiu deja cărarea pe care noi tocmai începem să o explorăm. Dacă hotărăşti să rişti, să o faci întotdeauna în planul lui Dumnezeu şi niciodată în afara planului Său.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu

Ce vezi scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici. – Apocalipsa 1:11

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu în limbaj omenesc şi sub forma unei cărţi. În vechime, Dumnezeu i-a cerut lui Moise (Exod. 17:14) şi altor profeţi canonici să scrie şi să trimită solii inspirate anumitor destinatari. Apostolul Ioan a primit următoarea însărcinare: „Ce vezi scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici” (Apoc. 1:11). Dar, în timp, procesul de publicare şi răspândire a Bibliei s-a îmbunătăţit vizibil.

Johannes Gutenberg (1398–1468) era un metalurgist, bijutier, tipograf şi publicist german. În 1439, el a folosit pentru prima dată în Europa presa tipografică mobilă. Biblia nu a fost prima lui lucrare publicată, dar cu siguranţă că a fost cea mai importantă. Gutenberg a murit în 3 februarie 1468, în oraşul lui natal, Mainz, Germania şi a lăsat în urmă o moştenire bogată pentru omenire. El a revoluţionat tiparul şi lucrarea sa este privită ca fiind cea mai importantă invenţie a celui de-al doilea mileniu.

Tiparul a ajutat la răspândirea scrierilor reformatorilor protestanţi. Multe lucruri s-au schimbat din vremea lui Gutenberg şi până azi. Marshall McLuhan spunea: „Gutenberg i-a făcut pe toţi cititori. Xerox-ul i-a făcut pe toţi publicişti.” Alţi autori au mai spus că computerele i-au făcut pe toţi autori şi internetul i-a făcut pe toţi editori şi critici. Cu alte cuvinte, astăzi putem fi aproape orice în acelaşi timp – cititor, publicist, autor, editor şi critic. În lumea noastră globalizată, conţinutul Bibliei este disponibil acum în nenumărate traduceri şi versiuni. Dar în acelaşi timp sunt disponibile şi interpretări sănătoase, precum şi distorsiuni înşelătoare ale Bibliei.

A răspândi Cuvântul lui Dumnezeu în lume înseamnă a-l pune la dispoziţia oamenilor în format tipărit, electronic sau audio. Dar chiar mai mult, mai înseamnă şi să îi permiţi Cuvântului să vorbească singur, fără vreo distorsiune omenească şi fără părtinire. Pentru ca acest lucru să se întâmple, oamenii au nevoie să ştie principiile de bază şi parametrii unei interpretări biblice sănătoase. După cum Filip l-a ajutat pe famenul etiopian să înţeleagă Scriptura (Faptele 8:26-40), noi avem însărcinarea să „propovăduim Cuvântul, să stăruim asupra lui la timp şi ne la timp, să mustrăm, să certăm, să îndemnăm cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Tim. 4:2).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Timpul nostru de așteptare

Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând,” Amin! Vino, Doamne Isuse! – Apocalipsa 22:20

Te-ai bucurat vreodată de o tabără de exploratori, cu doar câteva resurse naturale la dispoziţie? Ce uşurare când se termină tabăra şi poţi din nou să guşti mâncarea ta preferată! Dar să ne imaginăm că ai fost lăsat singur într-o astfel de tabără, să trebuiască să rămâi acolo mai multe zile, săptămâni, luni şi chiar ani. De neimaginat?!… Totuşi, aceasta a fost experienţa lui Alexander Selkirk (1676–1721), un corsar scoţian şi ofiţer în Marina Regală, care a fost lăsat ca naufragiat pe o insulă nelocuită din sudul Oceanului Pacific.

Încă din tinereţea lui, Selkirk era mai certăreţ şi mai recalcitrant. Ca marinar, comportamentul lui nu s-a schimbat foarte mult în bine şi în cele din urmă a plătit un preţ scump pentru asta. În 1704, nava pe care a slujit el a poposit la mijlocul expediţiei câteva zile pe o insulă din arhipelagul Juan Fernández, la 670 de kilometri de ţărmul cu Chile, pentru o reaprovizionare cu apă proaspătă şi alimente.

Îngrijorat de starea ambarcaţiunii lui, Selkirk a declarat că mai degrabă ar rămâne pe insulă decât să continue cu o navă periculoasă, care are scurgeri. Bucuroşi să scape de el, căpitanul Stradling a acceptat propunerea lui Selkirk şi l-a lăsat pe insulă doar cu o flintă, un topor, un cuţit, o oală de gătit, o Biblie, cearşafuri şi câteva haine. A rămas acolo în singurătate, mizerie şi cuprins de remuşcări timp de patru ani şi patru luni, aşteptând să fie salvat. În cele din urmă, pe data de 2 februarie 1709, vasele Duke şi Duchess au sosit pe insulă şi l-au salvat.

Această poveste tragică l-a inspirat pe Daniel Defoe să scrie celebra Viaţa şi aventurile lui Robinson Crusoe (1719) şi totodată ne poate învăţa şi pe noi câteva lecţii pline de semnificaţie. În primul rând, Selkirk nu ar fi trebuit niciodată să spună că mai degrabă ar rămâne pe insulă decât să continue cu acea ambarcaţiune. După cum căpitanul a luat aceste cuvinte mai în serios decât se aştepta Selkirk, şi oamenii pot face la fel cu afirmaţiile noastre. Deci niciodată nu ar trebui să spui ceva ce nu intenţionezi de fapt să spui.

O altă lecţie vine din salvarea finală a lui Selkirk. Timpul nostru de aşteptare în această lume poate fi mai lung decât ne aşteptăm, dar în cele din urmă se va sfârşi. După cum vasele Duke şi Duchess l-au salvat de pe acea insulă pustie, tot aşa şi Hristos va apărea curând pe norii cerului ca să ne ia acasă. Te rog, nu fi descurajat în acest timp de aşteptare!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

„Mai cântă odată”

Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă Cel credincios şi Cel adevărat şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. – Apocalipsa 19:11

Maiestuoasa melodie „Battle Hymn” (Imnul de bătălie) a apărut în imnurile folk tradiţionale ale mişcării americane de tabere. Într-o zi, un prieten i-a lansat o provocare Juliei Ward Howe (1819–1910): „De ce nu scrii nişte cuvinte bune pentru această melodie mişcătoare?” În acea seară s-a pus la somn în hotelul Willard, din Washington D.C., gândindu-se la acea sugestie. Dintr-odată s-a trezit, a luat un creion şi o foaie de hârtie, a scris versurile şi s-a pus înapoi să doarmă. Julia nu îşi putea imagina la acea vreme cât succes avea să aibă acel imn!

Noul „Battle Hymn of the Republic” a fost publicat mai întâi în The Atlantic, pe 1 februarie 1862. La scurtă vreme după aceea a apărut în alte ziare, în cărţile de imnuri militare şi la bordul navelor. În timpul Războiului Civil American, armatele Uniunii mărşăluiau pe ritmul acestui imn.

Când prizonierii de război din confederaţia Libby Prison au aflat despre victoria Uniunii în bătălia de la Gettysburg, ei au strigat, au plâns şi au cântat „Battle Hymn”. Mai târziu, acest incident a fost raportat la o întâlnire la care a fost prezent şi preşedintele Abraham Lincoln. Cu lacrimi şiroindu-i pe obraji, el a exclamat: „Mai cântaţi o dată!”

Acest imn al victoriei se mai numeşte şi „Mine Eyes Have Seen the Glory” (imnul nr. 500, „Printre nori de osanale). Transpunând cuvintele din Apocalipsa 14:17-20, primele versuri şi corul din varianta în lim-ba engleză sună astfel:

Ochii mei au văzut slava venirii Domnului;
El calcă în picioare teascul în care strugurii mâniei sunt adunaţi;
El a dat drumul fulgerului fatal al sabiei Lui iuţi;
Adevărul Lui mărşăluieşte înainte.
[: Glorie, glorie, aleluia! :] (3x)
Adevărul Lui înaintează în marş.

După cum prizonierii din închisoarea Libby au cântat acest imn anticipând iminenta lor eliberare, la fel întreaga oştire a celor răscumpăraţi de sângele Mielului va striga curând de bucurie, când El va apărea pe norii cerului pentru a-şi elibera poporul Său credincios. Fie ca tu şi cu mine să fim printre cei care foarte curând vor cânta acel imn triumfal!

Amin!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico