Archive - mai 2018

Kata Ragoso

0

0

Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului. – Romani 1:16

Fiecare sesiune a Conferinţei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este un eveniment unic, cu delegaţi, invitaţi speciali şi vizitatori din întreaga lume. Un punct marcant al sesiunilor din 1936 şi 1954, ambele organizate în San Francisco, California, a fost prezenţa lui Kata Ragoso (se pronunţă Rangoso), delegat din Insulele Solomon din Pacificul de Sud, care a devenit pastor hirotonit şi preşedintele lucrării de acolo.

La 30 mai 1936, Ragoso a spus celor adunaţi că, fiind prinşi în adâncimile păgânismului, el şi poporul său „trăiau o viaţă de păcat” şi „gândurile lor erau întotdeauna îndreptate spre rău”. Ei se închinau duhurilor rele, erau dependenţi de tot felul de vicii şi practicau acte de violenţă, inclusiv vânătoarea de capete. Dar cu 25 de ani în urmă, un misionar pe nume G. F. Jones venise pe insula lor şi le predicase mesajul adventist.

Prin harul lui Dumnezeu, ei „şi-au scos cătuşele păgânismului” şi au avut parte de o transformare totală – chiar şi în alimentaţie şi igienă. Ragoso spunea: „Acum putem trăi fericiţi şi în pace, pentru că ne-a fost adusă Evanghelia minunată. Vreau să vă spun în această după-masă, foarte sigur, că niciunul dintre cei care au acceptat acest mesaj glorios nu îşi doreşte să se întoarcă la închinarea la idoli şi la păgânism.

Astăzi, 5 000 de oameni din poporul meu se bucură împreună cu voi în solia apropiatei veniri a Mântuitorului. Peste o sută dintre ei sunt pastori, profesori şi lucrători ai bisericii printre cunoscuţi şi apropiaţi” (Review and Herald, 2 iunie 1936, pp. 106–107).

Evanghelia veşnică este mult mai mult decât o teorie minunată; ea este o uimitoare putere transformatoare. Ellen White spune că această convertire pe care Hristos o face în vieţile oamenilor, prin harul şi mila Sa îmbelşugată, este „atât de uimitoare, încât Satana, în ciuda îngâmfării lui şi a faptului că toate confederaţiile răului sunt unite împotriva lui Dumnezeu şi a legilor guvernării Sale, stă şi priveşte la aceste inimi care rezistă asemenea unor fortăreţe de neînvins în faţa amăgirilor şi a argumentelor lui înşelătoare. Pentru Satana, ele sunt o taină de neînţeles” (Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, p. 18). Harul minunat a schimbat nenumărate vieţi de-a lungul veacurilor. Tu şi cu mine avem nevoie de această putere transformatoare în vieţile noastre!

0

0

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Pe vârful muntelui

0

0

Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. – Psalmii 121:1-2

Alpiniştilor le place să escaladeze munţi înalţi şi adesea înzăpeziţi. Fiind cel mai înalt munte din lume, muntele Everest este considerat provocarea supremă. Vârful său atinge 8 850 m peste nivelul mării şi escaladarea sa este foarte periculoasă. În afară de vremea geroasă şi de potenţialul pericol evident al căderilor lungi de pe vârfuri în crevase adânci, căţărătorii suferă din cauza efectelor altitudinii ridicate, adesea numite „rău de munte”.

Unii dintre primii exploratori care au încercat să escaladeze muntele Everest fie au renunţat, fie nu s-au mai întors niciodată. La 29 mai 1953, ora 11:30 a.m., după şapte săptămâni de escaladare, alpinistul din Noua Zeelandă, Edmund Hillary, şi ghidul lui nepalez, Tenzing Norgay, au ajuns în cele din urmă pe vârful muntelui Everest. Aerul fiind foarte rarefiat, cei doi au zăbovit doar 15 minute în vârful lumii. Acolo s-au bucurat de priveliştea frumoasă şi au făcut câteva fotografii. La coborâre, Hillary i-a spus triumfător altui participant la expediţie din Noua Zeelandă: „Ei bine, George, l-am dat gata!”

Muntele şi căţăratul ne pot învăţa lecţii valoroase. Urcând pe scara socială să nu uităm că „cu cât urcăm mai sus pe munte, cu atât mai tare bate vântul”, şi că vârful muntelui este un loc singuratic. Experienţa lui Moise cu israeliţii în pustie a demonstrat că chiar şi cei mai sinceri şi calificaţi lideri se pot confrunta cu neînţelegeri, critică şi opoziţie. Liderii de succes trebuie să fie creativi, dar orice inovaţie generează dezbateri.

Din punct de vedere religios, a fost o vreme în istoria lui Iuda când oamenii îşi construiau pe înălţimi stâlpi închinaţi idolilor „pe orice deal înalt” (1 Împ. 14:23). Dar în Psalmii 121:1-2, psalmistul spune: „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul?” Apoi el recunoaşte că ajutorul lui nu vine de la munţi, ci „de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul”. Oricât de maiestuoşi şi periculoşi pot fi munţii, în ei înşişi sunt fără putere şi neajutoraţi. Doar Cel care „a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna” (Is. 40:12) te poate ajuta în cele mai provocatoare încercări ale tale. Adu-ţi problemele tale la El şi încrede-te în El!

0

0

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Puterea voioșiei

0

0

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele. – Proverbele 17:22

Smiley („faţa zâmbitoare”) a devenit una dintre cele mai populare feţe în mijloacele media moderne. Folosirea sa este aproape obligatorie în mesajele electronice, intensificând vizual reacţiile emoţionale ale utilizatorilor. Dar în multe cazuri, atunci când faţa zâmbeşte, inima plânge. Pe lângă feţele zâmbitoare pe care le introducem în mesajele noastre, noi ar trebui să cultivăm spiritul unei inimi vesele, care ne poate spori frumuseţea noastră estetică, dar şi sănătatea fizică şi emoţională (Prov. 15:13; 17:22).

Hunter Doherty (poreclit Patch Adams), medic, comedian şi activist social american, s-a născut în Washington D.C. pe 28 mai 1945. Ca adolescent, el a fost foarte frustrat de iubirea capitalistă după bani şi de inegalitatea socială. El a trecut peste traumele personale prin activismul social şi aducând bucurie în vieţile oamenilor bolnavi care aveau suferinţe crunte, în special copii. Cu ajutorul unor prieteni, el a fondat Institutul Gesundheit, ca spital comunitar gratuit pentru a promova legăturile pline de compasiune cu pacienţii, punând accent pe umor şi joacă. Practicile sale inovatoare în domeniul sănătăţii au fost portretizate în filmul Patch Adams (1998).

Adams explică: „Râsul intensifică fluxul sanguin către extremităţile organismului şi îmbunătăţeşte funcţia cardiovasculară. Râsul sporeşte secreţia de endorfine şi alte substanţe naturale care ajută starea de spirit şi calmează, îmbunătăţeşte transferul de oxigen şi nutrienţi către or-ganele interne. Râsul stimulează sistemul imunitar şi ajută organismul să lupte împotriva bolii, a celulelor canceroase, dar şi a infecţiilor virale, bacteriene şi de alt fel. A fi fericit este cel mai bun remediu pentru toate bolile!” Dar Adams nu susţine că „râsul este cel mai bun medicament”.

Pentru el, „fără îndoială că prietenia este cel mai bun medicament”. Ia seama că o persoană poate să fie amuzantă fără să fie implicată, poate zâmbi fără să îi pese. Kabral Araujo spunea foarte bine: „Un zâmbet valorează cât o mie de cuvinte, dar un singur cuvânt poate şterge o mie de zâmbete.” În loc să trăim doar pentru noi, am putea face ca lumea aceasta să fie un loc mai bun, aducând bucurie în vieţile celorlalţi.

În această lume competitivă, rece, în care trăim, noi trebuie să cultivăm o inimă plină de voioşie şi de grijă, care să debordeze de bucurie faţă de cei din jur. Un zâmbet poate face lumină în suflet, dar doar prietenia poate menţine acea lumină. Să fim mai voioşi şi mai prietenoşi!

0

0

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Orchestra lui Dumnezeu

0

0

Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. – Efeseni 3:10

Meditând la starea bisericii tale locale, ce analogie ar putea să o descrie cel mai bine? De exemplu, Pavel compara biserica cu trupul, cu diversele sale organe şi membre (1 Cor. 12:12-31). Alţii o compară cu un spital spiritual, cu mulţi pacienţi bolnavi. Un prieten îmi spunea odată că biserica lui ar putea fi comparată cu un 7-Eleven Marked popular, membrii frecventând biserica doar în ziua a ş aptea de la ora 11, când începe serviciul divin.

Într-o vreme când creştinismul şi-a pierdut mult din identitatea sa de la început, John Calvin (1509–1564) a fost un motivator şi supraveghetor al reformei structurilor ecleziastice, educaţionale şi politice din Geneva, Elveţia. Ce a fost Luther pentru Reforma din Germania, asta a fost Calvin pentru populaţia vorbitoare de limbă franceză. Calvin a murit pe data de 27 mai 1564, în Geneva, dar a lăsat creştinătăţii o moştenire impresionantă a unui model eficient de organizaţie a bisericii.

Una dintre cele mai pătrunzătoare analogii a lui Calvin referitoare la biserică este asemănarea cu o orchestră. Comentând versetul din Psalmii 135:13, el spunea: „Întreaga lume este un teatru pentru afişarea bunătăţii, a înţelepciunii, dreptăţii şi puterii divine, dar biserica este orchestra, cea mai vizibilă parte a sa; cu cât sunt mai aproape instrucţiunile lui Dumnezeu de noi, cu atât mai intimă şi protectoare este transmiterea beneficiilor sale, cu atât mai mult suntem noi chemaţi să le luăm în seamă.”

Această afirmaţie ar trebui să ne conducă la câteva reflecţii pline de semnificaţie. Să ne imaginăm pentru o clipă că biserica este cu adevărat o orchestră. Cât de bine acordate sunt instrumentele? Toţi membrii orchestrei interpretează aceeaşi piesă în acelaşi ritm? Mai mult, cât de impresionat ar fi publicul de muzica interpretată? Mark Dever spunea: „Biserica este Evanghelia demonstrată vizibil.” În acest caz, ce fel de evanghelie spune biserica ta locală?

Biserica ta locală este orchestra lui Dumnezeu pentru comunitatea în care locuieşti. Poate te vei gândi astăzi la câteva strategii practice care ar putea aduce îmbunătăţiri în a interpreta cea mai bună muzică în cel mai minunat mod posibil. Nu uita! Dumnezeu merită tot ce este mai bun!

0

0

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Religia inimii

0

0

Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. – Galateni 2:20

Religia este mult mai mult decât simpla acceptare raţională a unor crezuri doctrinare. Ea este mai mult decât expresiile emoţionale sporadice la unele servicii de închinare şi întâlniri de rugăciune. Ea implică experienţa adevăratei convertiri care duce la un angajament zilnic şi necondiţionat faţă de Hristos. Înseamnă a fi răstignit faţă de lume şi a avea o viaţă nouă în Hristos, permiţându-I să îţi controleze gândurile, cuvintele şi acţiunile prin Cuvântul Său.

Asta se poate spune despre Nicolaus von Zinzendorf (1700–1760), născut la data de 26 mai 1700, în Dresden, Germania, care a devenit un episcop pietist cu influenţă în Biserica Moraviană. Îngrijorat din cauza ortodoxiei luterane fără viaţă din timpul său, el a pus accentul pe „religia inimii”, idee care l-a influenţat profund pe John Wesley, fondatorul metodismului.

După cum apostolul Pavel şi-a predat întreaga viaţă lui Hristos (Gal. 2:2), tot aşa a făcut şi Zinzendorf. Meditând asupra semnificaţiei jertfei lui Hristos pe cruce pentru mântuirea lui, marele evanghelist spunea: „Acele răni aveau menirea să mă cumpere. Acei picuri de sânge au fost vărsaţi pentru a mă obţine pe mine. Astăzi nu mai sunt al meu. Aparţin altcuiva. Am fost cumpărat cu un preţ. Voi trăi fiecare moment din această zi astfel încât Marele Cumpărător al sufletului meu să primească răsplata deplină pentru suferinţele Lui.”

Fiind atât de îndrăgostit de Hristos, Zinzendorf nu putea accepta o formă pasivă şi închisă de religie. El chiar a afirmat următoarele: „Nu poate exista creştinism fără comunitate.” Îndrăgostit de Hristos, Zinzendorf avea şi o pasiune arzătoare pentru misiune. „La urma urmei, misiunea înseamnă pur şi simplu asta: fiecare inimă care Îl are pe Hristos este un misionar, fiecare inimă fără Hristos este un câmp misionar.”

După ce am meditat la aceste afirmaţii semnificative ale lui Zinzendorf, ar trebui să ne punem întrebarea: Cum ne raportăm noi la suferinţele lui Hristos pentru noi? Poate religia a fost pentru tine mai mult a nivel intelectual, fără o experienţă veritabilă de convertire la Hristos. Oricare ar fi situaţia, nu uita că tu nu eşti al tău, tu ai fost cumpărat de Hristos şi ar trebui să trăieşti şi să lucrezi pentru El. El trebuie să îţi călăuzească fiecare clipă din viaţa ta.

0

0

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Puterea rugăciunii

Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. – Ioan 14:14

Rugăciunea este metoda lui Dumnezeu de a ne ţine în ton cu El şi condiţia pentru a primi cele mai preţioase binecuvântări ale Sale. Cercetând Scriptura putem vedea că Dumnezeu ne dă unele binecuvântări necondiţionat, fie că ne rugăm sau nu (Matei 5:45). Alte binecuvântări sunt rezervate pentru cei care cer cu o inimă plină de credincioşie (Prov. 28:9). Hristos a scos în evidenţă această condiţie când a spus: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:14). Dar unii oameni, ca George Müller, au mers chiar mai departe decât ne-am aştepta şi au trăit o viaţă de dependenţă totală de Dumnezeu.

George Müller (1805–1898) s-a născut în Germania, dar pe când avea 23 de ani s-a mutat la Londra pentru a lucra ca misionar printre evrei. Lucrurile nu au decurs cum se aştepta şi pe 25 mai 1832 s-a mutat la Bristol, Anglia. Acolo a înfiinţat şi condus orfelinatul Ashley Down, îngrijind 10 024 de copii în timpul vieţii sale. El a mai deschis 117 şcoli, unde se oferea educaţie creştină la peste 120 000 de copii. Întregul sistem de orfelinat a fost condus prin rugăciune, fără a cere bani. Müller a ţinut evidenţa la peste 50 000 de rugăciuni ascultate, susţinând că niciuna din rugăciunile lui nu a rămas fără răspuns.

Unul dintre cele mai bine cunoscute răspunsuri a venit într-o dimineaţă când 300 de copii erau pregătiţi să meargă la şcoală, dar nu aveau hrană pentru micul dejun. Müller le-a cerut să se aşeze la masă şi să mulţumească pentru mâncare. Când au încheiat rugăciunea, la uşă a bătut brutarul, care le-a adus suficientă pâine proaspătă pentru a-i hrăni pe toţi, şi lăptarul, care le-a dat zece bidoane de lapte, pentru că trăsura lui se stricase chiar în faţa orfelinatului.

Călătorind înspre America, Müller s-a apropiat de căpitanul vaporului ca să-i vorbească despre o programare pe care o avea în Quebec în acea sâmbătă după-amiază. Căpitanul i-a răspuns că din cauza ceţii dense le va fi imposibil să ajungă la timp. Atunci Müller a răspuns: „Nu, ochiul meu nu este pe densitatea ceţii, ci pe Dumnezeul cel viu, care controlează orice situaţie din viaţa mea.” El s-a rugat, şi în mai puţin de cinci minute ceaţa a dispărut. Căpitanul a devenit creştin.

Müller a avut o viaţă de rugăciune intenţională şi noi putem fi la fel. Poate Dumnezeu nu va răspunde întotdeauna rugăciunilor aşa cum ne dorim, dar El niciodată nu lasă fără răspuns o rugăciune sinceră. Poţi avea încredere în El!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Manhattan

Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. – Matei 13:44

Imaginează-ţi că eşti printre cei peste 137 000 de turişti care vizitează insula Manhattan în fiecare zi. Situată în inima oraşului New York, insula este considerată centrul capitalismului în lume. Dacă eşti interesat de economie şi afaceri internaţionale, atunci îţi recomand să vezi sediul Naţiunilor Unite şi cele două mari pieţe de schimb din lume – New York Stock Exchange şi NASDAQ Stock Market. Indiferent care îţi sunt preferinţele personale, cu siguranţă că vei vrea să vizitezi şi Time Square, Broadway, Central Park, Grand Central Terminal şi Empire State Buil-ding. Dar nu foarte mulţi ar vrea să vadă o agenţie imobiliară, deoarece acolo preţurile proprietăţilor de pe insulă trec de obicei de 15 000 de dolari pe metru pătrat!

Numele „Manhattan” înseamnă „insula cu multe dealuri”. Iniţial, insula a aparţinut tribului de amerindieni Lenape. Dar pe 24 mai 1626 (sau cel puţin cândva între mai şi iunie 1626), Peter Minuit a cumpărat insula pentru compania Dutch West India, făcând schimb cu bunuri care valorau 60 de guldeni (fosta monedă a Olandei). Unii autori au sugerat că întreaga insulă a fost cumpărată pentru echivalentul a 24 de dolari.

Cu inflaţia, astăzi ar valora puţin peste o mie de dolari. Oricare ar fi fost preţul, Minuit nu îşi putea imagina atunci cât de valoroasă avea să devină acea insulă! În pilda scurtă despre comoara ascunsă (Matei 13:44), Isus a comparat Împărăţia cerurilor cu o comoară mult mai valoroasă decât toate avuţiile pământeşti la un loc, inclusiv decât toată insula Manhattan. Unii oameni pot trage concluzia din această parabolă că un creştin veritabil nu ar trebui să deţină bunuri pământeşti. Dar parabola despre cei poftiţi la cină (Luca 14:15-24) clarifică puţin lucrurile, spunând că adevărata problemă nu este în a deţine un teren sau un bou, nici chiar în a te căsători. Problema apare când lăsăm ca aceste lucruri să ne înlocuiască angajamentul necondiţionat faţă de Împărăţia lui Dumnezeu.

După cum Peter Minuit a făcut o investiţie imprevizibilă prin achiziţionarea insulei Manhattan, şi de la noi se aşteaptă să ne folosim talentele în cauza lui Dumnezeu, chiar dacă nu ştim exact care va fi rezultatul (Matei 25:14-30). Fă tot ce poţi mai bine pentru Dumnezeu, lasă rezultatele în seama Lui, şi nu vei fi dezamăgit!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

„Nu pot, o, Doamne, să-nțeleg”

Da, veţi ieşi cu bucurie şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme. – Isaia 55:12

Convertirea este o experienţă cu Hristos atât de profundă şi uimitoare, încât nici chiar Satana cu toată oştirea lui nu îi poate înţelege pe deplin semnificaţia (E. G. White, Fii ş i fiice ale lui Dumnezeu, p. 356). Una din aceste experienţe uimitoare a fost convertirea lui Charles Wesley (1707–1788) în duminica zilei de 21 mai 1738. El chiar a mărturisit: „Acum sunt împăcat cu Dumnezeu şi mă bucur în speranţa lui Hristos cel iubitor.”

Dintr-o inimă nouă a ieşit un cântec nou despre pelerinajul lui spiritual. El a scris în jurnalul lui în dreptul datei de 23 mai 1738, marţi: „M-am trezit sub protecţia lui Hristos şi m-am predat, trup şi suflet, Lui. La 9 am început un imn despre convertirea mea, dar am fost convins să mă dau bătut, de frica mândriei. Venind, dl. Bray m-a încurajat să continui în ciuda lui Satana. M-am rugat lui Hristos să stea lângă mine şi astfel am terminat imnul.”

Charles Wesley nu a menţionat numele imnului pe care l-a compus în acea ocazie. Dar este foarte evident că el făcea referire la imnul „And Can It Be?”, care descrie gingăşia cu care un om păcătos este îndreptăţit prin neprihănirea lui Hristos şi se poate apropia cu îndrăzneală de tronul cel veşnic. Prima strofă şi refrenul sună astfel în limba engleză:

Oare se poate să câştig un drept la sângele Mântuitorului!
A murit El pentru mine, care i-am produs durere!
Pentru mine, care la moarte L-am dus?
Uimitoare dragoste! Cum se poate ca Tu,
Dumnezeul meu, să mori pentru mine?

Uimitoare dragoste! Cum se poate ca Tu,
Dumnezeul meu, să mori pentru mine?

Mulţi psalmi din Vechiul Testament sunt rugăciuni care reflectă experienţele spirituale ale psalmiştilor. Atunci de ce să nu cânţi „Nu pot, o, Doamne să-nţeleg?” sau alt imn care îţi place şi să meditezi asupra lui astăzi, să îţi fie rugăciunea şi/sau o laudă? Implicat în multele tale activităţi zilnice, poţi face ca mintea ta să rămână în legătură cu Dumnezeu.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

John Wycliffe

Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. – Matei 10:22

Adevăraţii eroi creştini rămân credincioşi necondiţionat lui Hristos şi Cuvântului Său chiar şi în cele mai presante condiţii. Un exemplu însufleţitor este John Wycliffe (1320–1384), care a fost profesor de teologie la Oxford. El a înălţat cu îndrăzneală guvernarea lui Hristos, autoritatea Scripturii şi mântuirea prin har, prin credinţă. Preocupat de aceste învăţături, papa Grigore al XI-lea a emis, pe 22 mai 1377, cinci bule în care condamna lucrarea lui Wycliffe de a promova „anumite afirmaţii şi concluzii eronate şi false, acuzându-l de erezie şi că încearcă să slăbească şi să distrugă statutul întregii biserici şi chiar a guvernării seculare”.

Ca răspuns la bulele papei, Wycliffe a început astfel: „Mărturisesc şi pretind a fi, prin harul lui Dumnezeu, un bun creştin (şi anume, adevărat şi ortodox) şi, atâta timp cât voi mai avea suflare în trupul meu, îmi voi înălţa glasul şi voi apăra legea. Sunt gata să îmi apăr convingerile până la moarte. În concluziile mele am urmat Scripturile sacre şi sfintele doctrine şi, dacă se poate dovedi că concluziile mele sunt opuse credinţei, sunt dispus să le retractez.”

În 4 mai 1415, Conciliul de la Constanţa, retroactiv, l-a excomunicat pe Wycliffe şi i-a interzis scrierile. Lucrările lui trebuiau să fie arse şi rămăşiţele trupului lui să fie duse de pe pământul sfinţit. Acest ordin, confirmat de papa Martin al V-lea a fost aplicat în 1428, adică la 43 de ani după moartea lui Wycliffe. În prezenţa mai multor autorităţi ecleziastice, rămăşiţele lui au fost scoase din cimitirul din Lutterworth, au fost arse şi împrăştiate aproape de pârâul Swift. Cineva chiar a pus un epitaf în locul în care a fost mormântul lui, spunând că este „instrumentul Diavolului, inamicul bisericii, confuzia din popor”.

În lucrarea sa majoră, The Church History in Britain (1655), Thomas Fuller afirmă: „Acest pârâu [Swift] a dus cenuşa lui în Avon, Avon a dus-o în Severn, Severn în mările mai mici şi acestea în oceanul principal; astfel, cenuşa lui Wycliffe este emblema doctrinei sale, care este acum împrăştiată în toată lumea.” Prin harul lui Dumnezeu, şi noi am primit această moştenire minunată a adevărului! Chiar dacă nu trebuie să plătim un preţ atât de mare pentru credinţa noastră, noi ar trebui să avem acelaşi devotament pe care l-a avut Wycliffe. Să ducem torţa până la sfârşit!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Organizația bisericii

Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. – Exodul 18:25

Dezvoltarea rapidă a mişcării adventiste de ziua a şaptea a dat naştere nevoii de a avea o structură organizatorică care să poată integra comunităţile locale adventiste de pretutindeni. Dar în urechile multora dintre pionieri încă răsunau cuvintele lui George Storrs, un influent predicator millerit care în februarie 1844 a afirmat următoarele: „Nicio biserică nu poate fi organizată prin inițiativa omului, căci ea devine Babilon în momentul în care este organizată.” Ca răspuns la acest concept, Ellen White spunea, în Review and Herald din 27 august 1861, că unii se temeau că „vor deveni Babilon dacă se organizează”, dar mai degrabă lipsa de organizare a transformat multe biserici într-un „Babilon perfect”.

Formarea unei structuri organizaţionale s-a făcut pe trei niveluri de bază. Mai întâi a fost organizarea bisericilor locale. Deşi încă de la mijlocul anilor 1840 au început să se formeze grupe de adventişti păzitori ai Sabatului, doar în anii 1850 aceste grupe au început să aleagă diaconi, prezbiteri locali şi trezorieri. Al doilea nivel a fost formarea de conferinţe pentru state. În 1861 a fost înfiinţată prima Conferinţă a adventiştilor de ziua a şaptea în Michigan şi în 1862 au fost organizate alte şase noi conferinţe. Al treilea nivel al dezvoltării organizaţionale de la început a fost înfiinţarea Conferinţei Generale, lucru care a avut loc în Battle Creek, Michigan, pe 21 mai 1863. Organizarea Uniunii de Conferinţe şi a Uniunii de Misiune, dar şi a Diviziunilor a avut loc doar în secolul al XX-lea.

Unii poate întreabă: „Mai avem nevoie şi astăzi de o structură bisericească organizată?” Ellen White declară: „Nimeni să nu cultive ideea că putem să ne lipsim de organizaţie. Aceasta ne-a costat mult studiu şi multe rugăciuni pentru înţelepciune, aşa că ştim că Dumnezeu ne-a răspuns, îndemnându-ne să ridicăm acest edificiu. El a fost construit prin îndrumarea lui Dumnezeu, după multe sacrificii şi confruntări. Niciunul dintre fraţii noştri să nu fie atât de amăgit încât să încerce să doboare acest edificiu, pentru că astfel veţi aduce o stare de lucruri la care nici măcar nu visaţi. În Numele Domnului vă declar că organizaţia trebuie să rămână temeinică, stabilă şi puternică” (Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, pp. 27–28).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico