Archive - iulie 2018

Călătorie spre necunoscut

Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” – Geneza 12:1

Familia ar trebui să fie o entitate socială în care începe viaţa şi unde dragostea nu se sfârşeşte niciodată. Un loc în care părinţii şi copiii se pot bucura la nesfârşit de cele mai frumoase momente petrecute împreună. Dar prezenţa păcatului a subminat idealul lui Dumnezeu şi chiar şi cele mai bine închegate familii suferă durerea despărţirii. Mai devreme sau mai târziu, vine vremea când copiii se mută pentru a-şi continua studiile, acceptă un loc de muncă nou şi îşi întemeiază o familie. Părinţii rămân cu „sindromul cuibului gol” şi copiii se confruntă cu provocarea de a trebui să zboare singuri.

La clinica la care am mers împreună cu soţia mea când a fost însărcinată cu William am văzut un tablou cu nişte cuvinte pline de semnificaţie: „Un copil este ca o floare care înfloreşte în viaţa ta şi apoi dispare, transformându-se într-un adult.” Realitate pură! Totuşi, aşa cum părinţilor le este dor de copilaşii lor şi copiii se confruntă cu mult stres şi tristeţe când trebuie să plece de acasă şi să înceapă călătoria în necunoscut.

Ruth E. Wan Reken s-a născut pe data de 31 iulie 1945, în Statele Unite, şi timp de treisprezece ani a crescut în Nigeria. Părinţii ei erau misionari şi la doar şase ani a fost trimisă la un internat. În cartea ei înduioşătoare Letters Never Sent (1988) ea a dat publicităţii mai multe scrisori retrospective în care descrie simţământul de a fi de peste tot şi de nicăieri. Ea îşi începe prima scrisoare (din septembrie 1951) spunând:

„Dragă mamă şi tată, mă simt îngrozitor. Ceva înăuntrul meu mă strânge atât de tare, încât abia pot să respir. Mi-aţi spus că va fi distractiv să mă urc în avion şi să zbor la internat, dar până acum nu a fost deloc distractiv. Pe avion nu puteam să mă opresc din plâns, dar nu voiam ca ceilalţi copii să ştie. Am stat tot timpul cu faţa înspre geam, ca să îi fac să creadă că îmi place să privesc norii. Când am ajuns la şcoală în această după-amiază, încă plângeam şi nu mă puteam opri…”

Păsările nu pot rămâne o veşnicie în cuibul lor. Vine vremea când trebuie să zboare singure. Dar când o fac, ar trebui să nu îşi uite niciodată originea. Tot aşa, dacă deja ai plecat sau vei pleca în curând de la părinţi, să nu uiţi să păstrezi legătura cu cei care te iubesc şi cărora le pasă de tine. Legăturile familiare sunt sacre şi ar trebui păstrate cât se poate de bine.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Ziua prieteniei

Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. – Ioan 13:34

Prietenii fac ca viaţa să merite trăită. Faimosul vorbitor şi autor Steve Maraboli sugera următoarele: „Prietenii sunt un medicament pentru inima rănită şi vitamine pentru suflet.” Dramaturgul grec Euripide (484–406 î.Hr.) spunea: „Prietenii îşi arată dragostea în vreme de necaz, nu de fericire.” Cu alte cuvinte, aceştia rămân lângă tine când toţi ceilalţi pleacă.

În 2011, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (UN) a proclamat ziua de 30 iulie ca Ziua Internaţională a Prieteniei. Decizia aceasta se baza „pe ideea că prieteniile dintre oameni, ţări, culturi şi persoane pot inspira eforturi de pace şi pot construi poduri între comunităţi”. De asemenea, prietenia este unul din cele mai puternice mijloace de a-i conduce pe oameni la Hristos.

Articolul principal din revista Magazine, din decembrie 1977, pur-ta următorul titlu: „Why Not Use the Net Too?” În acest articol, Clark B. McCall, pastor al Bisericii Adventiste Herman, din California, descria programul lui „Kindness-Call” de succes, inspirat de afirmaţia lui Ellen White: „Dacă ne-am smeri înaintea lui Dumnezeu şi am fi buni, cu pur-
tare aleasă, cu inima gingaşă şi plini de milă, ar fi o sută de convertiri la adevăr acolo unde acum nu este decât una” (Mărturii pentru biserică, vol. 9, p. 189).

McCall le-a cerut membrilor bisericii sale ca săptămânal să facă o faptă de blândeţe în mod voluntar. Lista serviciilor oferite includea: apeluri telefonice, îngrijirea copiilor, transport, ajutor la treburile casnice şi vizite. Treptat, aceste abordări prietenoase au dărâmat zidul prejudecăţii şi au avut ca rezultat câteva studii biblice. McCall spunea că, urmând această metodă, una din bisericile sale experimentase o creştere cu 2 000 de procente a botezurilor în anul anterior.

Dar pentru a aduce roade, prietenia şi bunătatea trebuie să fie intenţionate. Ni se spune că Hristos „S-a unit cu oamenii ca unul care le dorea binele. El Şi-a arătat simpatia faţă de ei, a îngrijit de nevoile lor şi le-a câştigat încrederea. Apoi le-a spus: «Urmaţi-Mă!»” (Divina vindecare, p. 143). De ce să nu folosim evanghelizarea prin prietenie ca o strategie de a a-i aduce pe oameni la Hristos? Gândeşte-te şi roagă-te pentru o persoană la care ai vrea să ajungi prin această strategie plăcută şi eficientă.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Jurăminte de nuntă

Rut a răspuns: „Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu; unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea!” – Rut 1:16-17

Îţi aminteşti care a fost cea mai frumoasă nuntă la care ai participat? Ce a făcut-o să iasă în evidenţă faţă de celelalte? Decoraţiunile frumoase, oamenii frumos îmbrăcaţi? Cu siguranţă că momentele emoţionante ne captivează atenţia la nuntă, dar nimic nu ne atrage privirea mai mult decât mireasa în rochia ei albă. Unii oameni tind să creadă că cu cât este mai mare şi mai ostentativă ceremonia nunţii, cu atât mai fericit va fi cuplul în viaţă. Dar nu este neapărat aşa!

Una dintre cele mai magnifice ceremonii de nuntă care a avut loc vreodată a fost în 29 iulie 1981 la Catedrala St. Paul din Londra. La aşa-zisa „nuntă a secolului” au participat 3 500 de invitaţi şi peste 750 de milioa-ne de telespectatori din întreaga lume au urmărit-o. Inelul de logodnă/nuntă al miresei avea 14 diamante mici care înconjurau un safir Ceylon oval şi albastru de 12 carate, montate în aur alb de 18 carate. Rochia de mireasă a devenit una dintre cele mai faimoase rochii din lume. Într-adevăr, totul părea să fie perfect pentru prinţul Charles şi Lady Diana Spencer pentru a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Cuplul a avut doi băieţi frumoşi (prinţii William şi Harry) şi Diana credea că „familia este cel mai important lucru din lume”. Dar, din nefericire, Charles şi Diana s-au despărţit în 1992 şi au divorţat în 1996.

Aproape toate cuplurile promit să se iubească, să se cinstească şi să se preţuiască toată viaţa, indiferent de circumstanţe, „atât cât voi trăi”, „până moartea ne va despărţi”. Unii chiar folosesc jurământul lui Ruth faţă de Naomi (vezi Rut 1:16-17) ca legământ al căsătoriei. Văzând toate aceste promisiuni, de ce se răzgândesc oamenii şi îşi schimbă simţămintele atât de uşor, neonorându-şi jurămintele? Mare parte a problemei astăzi este că „mariajul şi-a pierdut funcţia socială, devenind o sursă de automulţumire” (Tterezinha Feres-Carneiro).

Unele biserici aveau ceremonii de reînnoire a jurămintelor pentru cuplurile căsătorite. Dar cuplurile căsătorite nu trebuie să aştepte astfel de servicii ocazionale. De ce să nu îşi reînnoiască jurămintele mai frecvent acasă? Astăzi poţi avea o ceremonie simplă în care să vă reconsacraţi lui Dumnezeu şi unul celuilalt. Binecuvântarea lui Dumnezeu va veni asupra ta şi a familiei tale.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

„Căci faptele lor îi urmează”

Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează! – Apocalipsa 14:13

Pe podeaua Bisericii St. Thomas din Peipzig, Germania, se poate vedea o plăcuţă din bronz cu inscripţia „Johann Sebastian Bach”, desemnând locul în care a fost îngropat. Doar un nume, dar care vorbeşte de la sine, evocând amintiri ale acelui mare compozitor şi ale uimitoarei lui moşteniri muzicale lăsate omenirii.

Remarcabil, în 28 iulie au decedat două persoane influente reprezentative pentru muzica barocă. Primul a fost compozitorul italian şi virtuozul violonist Antonio Vivaldi (1678–1741), care a murit în Viena, Austria, pe 28 iulie 1741. El a compus aproximativ 500 de concerte, inclusiv Ano-timpurile pentru vioară şi orchestră de cameră. Al doilea a fost compozitorul şi muzicianul german Johann Sebastian Bach (1685–1750), care a murit în Leipzig, Germania, pe 28 iulie 1750. Specialiştii spun că astăzi sunt disponibile 1 128 de piese muzicale compuse de Bach şi multe altele au fost pierdute. Vă puteţi imagina oameni au interpretat și câţi s-au bucurat de operele celor doi compozitori? Ei au murit în urmă cu mult timp, dar „faptele lor îi urmează”.

Poate nu vei deveni la fel de faimos ca Vivaldi şi Bach, dar influenţa ta este mult mai importantă decât poate îţi dai seama. Meditează la următoarea afirmaţie: „Cât de puţin cunoaşteţi efectul pe care-l au faptele voastre asupra istoriei vieţii altora! V-aţi putea gândi că ceea ce faceţi sau spuneţi nu are consecinţe notabile, când, de fapt, cele mai importante rezultate pentru bine sau rău sunt consecinţele cuvintelor şi acţiunilor noastre. Cuvintele şi acţiunile considerate atât de mici şi neînsemnate sunt verigi în lanţul cel lung al evenimentelor vieţii omeneşti” (Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 542). Dumnezeu ţine seama de „influenţa exercitată pentru bine sau pentru rău,” dar şi de „rezultatele sale îndepărtate” (Tragedia veacurilor, p. 482).

Dacă numele tău ar fi inscripţionat pe o plăcuţă de bronz ca cea pe care am văzut-o în Biserica St. Thomas, ce anume şi-ar aminti oamenii despre tine? Ce moştenire laşi în viaţă? Oricare ar fi nivelul nostru de influenţă, cu toţii suntem chemaţi să exercităm o influenţă salvatoare asupra celor din jurul nostru. Sper ca toţi cei care vor călca pe urmele noastre să fie conduşi spre împărăţia veşnică!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Pasiune pentru misiune

Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor. – 2 Corinteni 11:26

Cum te-ai simţi dacă Domnul te-ar chema într-o regiune neprimitoare, foarte departe, împânzită de boli tropicale şi şerpi mortali? Să trebuiască să laşi în urmă casa, rudele şi prietenii şi să păşeşti spre un viitor nesigur? Aşa au stat lucrurile pentru Leo şi Jessie Halliwell, care au slujit Domnului în Brazilia timp de 38 de ani, în mare parte în regiunea amazoniană. În mica lor barcă Luzeiro (Purtător de lumină), ce servea şi drept clinică, şi în scop misionar, cei doi navigau în susul şi în josul râului Amazon între oraşele Belem şi Manaus. Se estimează că au tratat peste un sfert de milion de brazilieni şi indieni de boli tropicale şi de alte boli, răspândind mesajul adventist celor din comunităţile izolate de pe malul râului.

În cartea sa inspiratoare, Light Bearer to the Amazon (1945), Leo Halliwell spune: „Suntem recunoscători că Domnul ne-a dat sănătate să lucrăm în regiunea Amazon. Nu socotim ca fiind un sacrificiu, ci un privilegiu şi ne vom dedica restul vieţii noastre încheierii lucrării în Uniunea Brazilia de Nord.” În 1958, familia Halliwell s-a întors în Statele Unite, lăsând în urmă o uimitoare moştenire de slujire altruistă pentru cei sărmani şi în nevoie.

În seara zilei de 27 iulie 1959, Leo şi Jessie Halliwell au fost premiaţi cu National Order of the Southern, cea mai mare distincţie oferită de guvernul brazilian străinilor care au adus servicii extraordinare ţării. În discursul său, reprezentantul guvernului a spus despre familia Halliwell că sunt nişte „persoane excepţionale” care „se numără printre puţinii care pot da totul, neaşteptând ceva în schimb”. Ca răspuns, Leo Halliwell a spus: „Pot doar să spun că atunci când am ajuns pentru prima dată în Brazilia, în urmă cu aproape patruzeci de ani, am descoperit că poporul brazilian este foarte binevoitor, iubitor şi curtenitor. […] Astăzi, cei mai buni prieteni ai noştri sunt în Brazilia. Noi suntem în Statele Unite, dar inima noastră este în Brazilia. Cei mai buni prieteni ai noştri sunt de-a lungul râului Amazon, în nordul Braziliei” (Review and Herald, 21 ianuarie 1960).

Familia Halliwell şi mulţi alţi misionari adventişti au avut o reală pasiune pentru câmpurile misionare. Dar tu? Te-ai gândit vreodată să devii misionar? Fie în străinătate sau aproape de casă, şi tu poţi şi ar trebui să devii un misionar pentru Domnul!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Sfântă speranță

Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos. – Tit 2:13

Adventiştii de ziua a şaptea sunt oameni ai speranţei. De-a lungul timpului, ei au predicat şi au cântat din inimă despre glorioasa revenire a lui Hristos. Un exemplu ar fi Sesiunea Conferinţei Generale din 1962, de la San Francisco, California, cu tema „Sfântă speranţă”. Wayne H. Hooper (1920–2007), membru al King’s Heralds Quartet de la programul radio Vocea Profeţiei, a fost rugat să scrie o piesă muzicală tematică pentru acea conferinţă. După multă rugăciune, el a compus versurile şi melodia pentru cântecul cu acelaşi titlu: „Sfântă speranţă” (imnul #497 Imnuri creştine AZŞ). Cuvintele sună astfel:

Sfântă speranţă-n inimă purtăm
Că Domnul vine în curând!
Credinţa-aceasta de la El aflăm,
Întemeiaţi pe-al Său Cuvânt!
Timpul este împlinit,
Orice om va fi zorit!
Daţi de veste cât e har:
Aleluia, vine iar!
Sfântă speranţă-n inimă purtăm,
El ne-a promis şi va veni!

Sesiunea Conferinţei Generale din 1962 s-a deschis joi seara, 26 iulie 1962, când delegaţii la acea sesiune au cântat acest imn pentru prima dată. „Sfântă speranţă” a fost unul dintre cele mai iubite cântece adventiste şi chiar a devenit piesa muzicală tematică pentru alte câteva sesiuni (1966, 1975, 1995, 2000 şi parte din 2015). A fost tradus în mai multe limbi. Înainte de Sesiunea Conferinţei Generale din 1995, cu tema „Uniţi în Hristos”, i s-a cerut lui Hooper să scrie a doua strofă, care a fost adăugată acestui cântec.

Ceea ce contează cu adevărat este mesajul cântecului şi ce semnifică el pentru noi. Acum suntem mult mai aproape de a doua venire decât atunci când a fost cântat acest imn pentru prima dată, în 1962. Cât de entuziasmat eşti tu? Ellen White avertizează: „Fiecare zi care trece ne aduce mai aproape de sfârşit. Ne apropie de sfârşit. Ne apropie şi de Dumnezeu?” (Mărturii pentru biserică, vol. 9, p. 27). Te rog, meditează la acest lucru astăzi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Hristos, modelul nostru

Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” – Ioan 8:12

Lumea noastră este plină de eroi, actori şi modele omeneşti care ne pot distrage cu uşurinţă şi chiar ne pot induce în eroare. Dacă ne considerăm creştini, atunci Isus Hristos ar trebui să fie Eroul şi Modelul nostru, vrednic să fie imitat. Ellen White exprimă acest lucru foarte bine: „Avem o singură imagine perfectă a lui Dumnezeu, şi aceasta este Isus Hristos.” (Comentarii biblice AZŞ, vol. 7, p. 906)

Brethren of the Common Life era o comunitate religioasă pietistă catolică, fondată de Gerard Groote în Olanda în secolul al XIV-lea. Ei se dedicau studiului şi învăţării Scripturilor, făceau fapte caritabile şi copiau opere religioase şi inspiraţionale. Unul din membrii acestei comunităţi era Thomas à Kempis, născut în Germania, în 1380, şi decedat în Olanda, pe data de 25 iulie 1471. Cartea lui clasică, Imitaţiunea lui Hristos, stimulează religia practică şi adevărata pietate.

Kampis ne provoacă: „La ce bun să vorbeşti ca un învăţat despre Trinitate dacă, lipsindu-ţi smerenia, displaci Trinităţii? Într-adevăr, nu învăţătura îl face pe om sfânt şi drept, ci o viaţă morală îl face plăcut înaintea lui Dumnezeu. Mai degrabă aş simţi remuşcare decât să ştiu cum să o definesc. Căci la ce bun să ştim toată Biblia pe de rost şi principiile tuturor filosofilor dacă trăim fără har şi fără dragostea lui Dumnezeu? Vanitatea vanităţilor şi totul este vanitate, în afară de a-L iubi pe Dumnezeu şi a-I sluji doar Lui.”

Avem nevoie continuu să creştem în Hristos. „Dacă nu îţi poţi aminti acest lucru continuu, aminteşte-ţi măcar o dată pe zi, dimineaţa sau seara. Dimineaţa ia o hotărâre şi seara cercetează-te pe tine să vezi ce ai spus în acea zi, ce ai făcut şi ce ai gândit, căci în aceste lucruri poate adesea L-ai supărat pe Dumnezeu şi pe cei din jur.” Dar Kempis ne avertizează împotriva teoriei îngâmfate a perfecţiunii fără de păcat. „Orice desăvârşire în această viaţă are amestecată în ea o oarecare imperfecţiune şi nicio învăţare nu este lipsită de un dram de întuneric.”

Religia practică şi adevărata pietate înseamnă doar a-L imita pe Hristos. El chiar ne asigură că „ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui” (Matei 10:25). Să Îl imităm pe El astăzi şi în fiecare zi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Ultimul poem

El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. – Apocalipsa 21:4

Unii oameni intră subtil în vieţile noastre, ne fură sentimentele şi apoi pleacă de parcă nu s-a întâmplat nimic. O zicală populară spune: „Sentimentele nu pleacă pur şi simplu. Oamenii pleacă.” Cineva mărturisea: „Cea mai mare greşeală a mea a fost să cred că oamenilor le pasă de mine la fel de mult cât îmi pasă mie de ei.”

Annie R. Smith (1828–1855) era o domnişoară foarte drăguţă şi talentată. În 1951, ea a trimis o poezie de-a ei, „Fear Not, Little Flock”, lui James White. Lui i-a plăcut poezia atât de mult, încât nu doar că a publicat-o în revista Review and Herald, dar a şi invitat-o să vină la Rochester, New York, în funcţia de redactor pentru revistă. Acolo ea s-a îndrăgostit de un predicator tânăr, chipeş: John N. Andrews, care se pare că îi îm-părtăşea sentimentele, dar nu s-a căsătorit niciodată cu ea. În noiembrie 1855, Annie s-a întors în casa ei din West Wilton, New Hampshire, suferind de tuberculoză. Pe măsură ce lunile treceau, puterea ei scădea încet şi ea a început să vorbească deschis cu mama ei despre moarte.

Marţi dimineaţa, 24 iulie 1855, Annie a scris ultima ei poezie:

Ah! Să nu verşi vreo lacrimă în locul în care dorm;
Pentru cei vii, nu pentru cei morţi, să plângi;
De ce să jeleşti pe cei trudiţi care acum se odihnesc,
În mormânt, liberi de poveri şi suferinţe?

Două zile mai târziu, Annie a murit în pace. În 26 august 1855, Ellen White i-a scris lui J. N. Andrews: „Am văzut că acum nu ai putea face alt lucru mai bun decât să te căsătoreşti cu Angeline. […] Dezamăgirea lui Annie a costat-o viaţa. Am văzut că tu [John] ai fost nechibzuit în cazul ei [al lui Annie] […] ai simpatizat cu ea în toate” (Scrisoarea 1, 1855). Pare destul de evident că, deşi Andrews nu mai era aproape de ea, simţămintele lui Annie era legate de el când viaţa ei s-a încheiat. Te rog, nu te juca niciodată cu simţămintele altora, căci s-ar putea ca ei să ajungă să plătească un preţ prea mare!

În ciuda durerii emoţionale şi a suferinţelor fizice, ultima poezie a lui Annie confirmă că ea şi-a încheiat viaţa împăcată cu Dumnezeu. După cum exprimau şi scrierile ei foarte bine, ea aştepta acea zi glorioasă când „Dumnezeu va şterge orice lacrimă” din ochii şi din inima copiilor Lui suferinzi. Ce nădejde binecuvântată avem!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Un adventist adevărat

Totuşi, să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri. – Luca 10:20

Încă de la începuturile sale, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a experimentat o rată rapidă de creştere şi o expansiune geografică semnificativă. Revista Review and Herald din 23 iulie 1857 publica un articol scurt intitulat „The Cause”, în care James White raporta că numărul adventiştilor de ziua a şaptea din anul 1849 era doar „aproximativ o sută”.

Acel număr a crescut la aproape două sute în 1850, două mii, în 1852 şi 3 500, până în 1863. În 2017, biserica avea deja peste 20 de milioane de membri. Lăudat fie Domnul pentru această creştere uimitoare! Ca biserică, noi avem o organizaţie solidă şi un mesaj biblic foarte consecvent. Dar câţi dintre noi, ca membri ai bisericii, trăim în conformitate cu acel mesaj? Pildele Domnului Hristos despre împărăţie (vezi Matei 13) elucidează faptul că nu toţi care vin în biserică sunt cu adevărat convertiţi şi vor rămâne până la sfârşit.

Deja în 1867 Ellen White avertiza: „Numele sunt înscrise în cărţile bisericii de pe pământ, dar nu în cartea vieţii. Am văzut că nu este nici măcar unul din douăzeci de tineri care să ştie din experienţă ce este religia” (Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 504). La începutul anilor 1890, ea adăuga: „Fac o declaraţie solemnă bisericii, că nici măcar unul din douăzeci al căror nume este înscris în registrul bisericii nu este pregătit să îşi încheie istoria pe pământ şi sunt tot aşa de fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume ca orice păcătos de rând.” (Christian Service, p. 40).

Aceste afirmaţii nu ar trebui folosite pentru a calcula statistic câţi dintre membrii bisericii locale vor fi în cer şi câţi nu. Să nu uităm că separarea finală între grâu şi neghină şi între peştii buni şi peştii răi este sarcina îngerilor lui Dumnezeu la sfârşitul timpului, şi nu a vreunei fiinţe omeneşti (Matei 13:27-30,47-50). Afirmaţiile citate mai sus sunt nişte avertizări solemne pentru ca fiecare dintre noi să ne examinăm viaţa şi să biruim starea spirituală de laodiceeni căldicei (Apoc. 3:14-22).

Ca biserică, noi avem nevoie astăzi de mai mulţi reformatori ai vieţilor proprii decât reformatori ai vieţilor altora. A fi un adventist adevărat nu ţine atât de mult de a spune, ci mai degrabă de a trăi. Fie ca numele tău şi al meu să rămână în cartea vieţii Mielului (Apoc. 21:27)!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Biruirea ispitelor

Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului, şi el va fugi de la voi. – Iacov 4:7

Ispita este o forţă motivatoare puternică şi stăruitoare. Mulţi oameni, în loc să îi reziste, pur şi simplu aduc motive şi scuze pentru că au căzut în ispită. De exemplu, unul din personajele dramaturgului şi nuvelistului irlandez Oscar Wilde spunea: „Pot rezista la orice în afară de ispită.” Actriţa americană de film Mae West mărturisea: „În general evit ispita, în afară de cazul în care nu îi pot rezista.” Astfel de afirmaţii slăbesc puterea transformatoare a Evangheliei.

Într-o predică ţinută în Harbor Heights, Michigan, în 22 iulie 1891, Ellen White avertiza: „Ispitele ne vor înconjura atâta vreme cât trăim. Satana ne va încerca într-un fel şi, dacă nu ne biruie, ne va încerca în alt fel. Astfel, eforturile lui nu vor înceta niciodată” (Sermons and Talks, vol. 1, p. 154). Deja în 1858, ea spunea că „acum, puterea lui Satana de a ispiti şi înşela este de zece ori mai mare decât a fost în zilele apostolilor” (Spiritual Gifts, vol. 2, p. 277). Conştienţi de acest lucru, noi trebuie să ne identificăm slăbiciunile şi modul în care putem birui prin harul lui Dumnezeu.

Randy Alcorn spunea plin de înţelepciune: „Întotdeauna este mai uşor să eviţi ispita decât să îi rezişti.” După cum Adam şi Eva ar fi trebuit să stea departe de pomul cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2:15-17), tot aşa şi noi trebuie să evităm toate circumstanţele care pot fi evitate şi care ne pot duce la păcat. Dar chiar şi aşa, ispitele previzibile şi imprevizibile vor încerca să te inducă în eroare. Noi nu avem putere în noi înşine să biruim strategiile lui Satana. Biruinţa poate fi câştigată dacă ne predăm lui Dumnezeu şi atunci, prin puterea Lui, ne vom împotrivi Diavolului (Iacov 4:7).

Hristos este exemplul nostru de încredere în biruirea ispitelor, căci El „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4:15). El a înfruntat ispita cu rugăciune (Matei 26:36-46), cu credincioşie necondiţionată faţă de cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4:1-11) şi cântări potrivite pentru acea situaţie (Educaţ ie, p. 166). Acestea ar trebui să fie şi strategiile noastre.

Dacă ne punem în mâna lui Dumnezeu, El ne va păzi de „toate săgeţile arzătoare ale celui rău” (Efes. 6:16). El nu va îngădui să fim ispitiţi mai mult decât putem duce şi El ne va arăta o cale de ieşire pentru a putea rezista (1 Cor. 10:13). Fiecare ispită pe care o biruim ne întăreşte să biruim alte ispite. Fiţi tari în Domnul!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico