Archive - august 2018

A crea oportunități

Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. – Ioan 9:4

Oamenii faimoşi sunt şi ei oameni, cu sentimente şi nevoi spirituale. Dar metodele convenţionale de evanghelizare s-ar putea să nu funcţioneze întotdeauna în cazul lor aşa cum ne-am aştepta. Una din cele mai bune metode este să îţi pese în taină de ei atunci când se confruntă cu crize existenţiale.

Diana, Prinţesa de Wales, era foarte neliniştită deoarece presa făcea public fiecare detaliu din viaţa ei. În octombrie 1994, ea chiar a mers la Washington D.C. pentru un sfârşit de săptămână cu prietenele ei apropiate şi „a doua mamă”, Lucia Martins Flecha de Lima, soţia ambasadorului brazilian în Statele Unite. Preocupaţi de această situaţie şi având în vedere că eram cetăţeni brazilieni, eu şi soţia mea i-am trimis Dianei o carte cu dedicaţie scrisă de Ellen White, Hristos, Lumina lumii, cu o scrisoare plină de afecţiune. O lună mai târziu, Maureen A. Stevens, una din secre-tarele de la biroul Prinţului de Wales, ne-a trimis o scrisoare scurtă prin care îşi exprimau recunoştinţa pentru scrisoarea şi cadoul trimis şi ne trimiteau cele mai „bune salutări”.

Lumea a fost şocată la auzirea veştii că Diana a murit într-un teribil accident de maşină în Paris, Franţa, în jurul orei 00:20 dimineaţa, în duminica zilei de 31 august 1997. Nu ştim dacă a citit cartea pe care i-am trimis-o sau nu. Probabil că nu. Dar am făcut tot ce am putut atunci când ea era mai receptivă la gesturi de apreciere şi grijă faţă de ea. Hristos spune că noi ar trebui să lucrăm „cât este ziuă”, căci „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4).

În realitate, „în fiecare an, milioane şi milioane de fiinţe omeneşti se sting pentru totdeauna neavertizate şi nemântuite. În fiecare ceas, în diferite împrejurări ale vieţii ni se prezintă ocazii de a veni în contact şi de a conlucra la mântuirea multora. Aceste ocazii vin şi trec într-un proces continuu. Dumnezeu doreşte ca noi să folosim cât mai multe dintre ele. Zile, săptămâni şi luni, trec… şi astfel, noi avem cu o zi, o săptămână şi cu o lună mai puţin spre a ne împlini lucrul nostru” (Parabolele Domnului Hristos, p. 373).

În proclamarea Evangheliei veşnice, noi nu doar ar trebui să profităm de oportunităţile care există deja, dar de asemenea să creăm ocazii noi de a da mărturie de credinţa noastră. Aşa cum şi apostolul Pavel a cerut o ocazie de a predica şi în faţa guvernatorului roman (Fapte 25:1-12), şi noi ar trebui să încercăm să le predicăm celor mai influenţi oameni din societate.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

O căsătorie umilă

Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. – Eclesiastul 4:9-10

Ceremoniile de nuntă sunt ocazii speciale în care miresele devin prinţese, purtând rochia visurilor lor. Unii specialişti sugerează că „alegerea rochiei de mireasă este mai mult decât o simplă probă… este un proces – o amintire în devenire” (Olivelli Cape Town). Dar nu fiecare cuplu îşi poate permite o ceremonie ostentativă.

Duminica, 30 august 1846, James Springer White şi Ellen Gould Harmon au stat înaintea lui Charles Harding, judecător de pace, în Portland, Maine, pentru a se căsători. Nu a fost nicio ceremonie de nuntă şi Ellen nu a purtat vreo rochie specială de nuntă. Alegând să nu fie o povară pentru ceilalţi, James a lucrat pentru o vreme transportând pietre pe calea ferată, fără a primi ce merita pentru munca lui. Mai târziu a început să spargă lemne de dimineaţa până seara pentru a câştiga 50 de cenţi pe zi. La mijlocul anului 1848, el şi alţi doi prieteni au luat 40 de hectare de teren pentru a le cosi, câștigând un dolar și jumătate pe hectar. El se bucura: „Lăudat fie Domnul! Sper să pot obţine câţiva dolari de aici pentru a-i folosi în cauza lui Dumnezeu.”

După ce s-au stabilit în Rochester, New York, în 1852, Ellen a descris noua ei casă: „Am închiriat o casă veche cu suma de o sută şaptezeci şi cinci de dolari pe an. Am instalat maşina de tipărit în casă. … Aţi zâmbi dacă aţi putea vedea mobila pe care o folosim. Am cumpărat două paturi vechi cu douăzeci şi cinci de cenţi fiecare. Soţul meu mi-a adus acasă şase scaune vechi, pentru care a plătit un dolar, dar nu sunt două la fel. La scurt timp după aceea a venit cu alte patru scaune vechi, fără fund, pentru care a plătit şaizeci şi doi de cenţi. Partea de lemn este în stare bună, iar eu le-am confecţionat funduri din material textil. Untul este atât de scump, încât nu îl putem cumpăra, nu ne putem permite să cumpărăm nici măcar cartofi. Folosim sos în loc de unt şi napi în loc de cartofi. Am servit prima noastră masă pe o tablă aşezată pe două butoaie de făină goale. Suntem dispuşi să suportăm lipsurile, dacă prin aceasta putem ajuta la înaintarea lucrării lui Dumnezeu” (Schiţe din viaţa mea, p. 142).

Acesta era spiritul de jertfire de sine şi angajament al pionierilor adventişti pentru a răspândi întreita solie îngerească în zilele de început ale mişcării. Vremurile s-au schimbat. Dar ce putem face pentru a continua şi încheia lucrarea în acelaşi spirit?

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Prieteni lingușitori

Cine linguşeşte pe aproapele său îi întinde un laţ sub paşii lui. – Proverbele 29:5

Tendinţa noastră naturală este să îi apreciem pe cei care ne aplaudă şi să îi evităm pe cei care ne critică. Fără îndoială, inamicii ne pot submina reputaţia şi ne pot face viaţa destul de grea, aşa cum spunea David în câţiva din psalmii lui (Ps. 35, 58, 69, 109 etc.). Totuşi, uneori cei mai buni prieteni ai noştri pot deveni cei mai mari duşmani ai noştri. Dacă duşmanii noştri arată înspre slăbiciunile şi greşelile noastre, prietenii noştri pot să ne laude şi să ne scuze greşelile.

Pe 29 august 1899, Ellen White scria din Australia o scrisoare de avertizare lui John Harvey Kellogg, care devenise foarte infatuat şi independent. Ea spunea: „De ce ţi-am scris atât de des? Pentru că nu este nimeni altul despre care crezi că are suficientă autoritate pentru a-l asculta. Aşa mi-a fost prezentată problema. Fraţii şi asociaţii tăi de la colegiul medical şi de la sanatoriu nu sunt cei care te pot ajuta. Tu eşti propria ta autoritate. Dacă bărbaţii care sunt în legătură cu tine ar fi fost credincioşi faţă de tine aşa cum ar fi trebuit să fie, ai fi auzit din partea lor sfaturi pe care nu le-ai auzit” (Scrisoarea 135, 1899).

Doi împăraţi ai Israelului au fost conduşi greşit pentru că au urmat sfatul greşit al prietenilor lor linguşitori. Unul dintre ei a fost împăratul Ieroboam (1 Împ. 12:1-24), care a respins sfatul bătrânilor şi a urmat su-gestiile tânărului care crescuse împreună cu el. În consecinţă, poporul Israel s-a despărţit în regatul lui Israel (la nord) şi regatul lui Iuda (la sud).

Celălalt a fost regele Ahab (2 Cron. 18), care s-a înconjurat de 400 de proroci linguşitori care să îl susţină şi l-a urât pe Mica, cel care îl mustra. Atitudinea neglijentă a lui Ahab l-a costat propria viaţă.

Un proverb popular spune: „Linguşeala nu te va duce nicăieri.” Nu te ajută la nimic să te flatezi singur, eşti nesincer cu propria ta conştiinţă şi ipocrit faţă de aşa-zişii prieteni. Ajungi să înşeli persoana pe care o flatezi, generând o asigurare falsă. Ca creştini, noi trebuie să înlocuim criticile amare cu mustrările sincere şi linguşeala care flatează cu aprecieri sincere. Să evităm „sfaturile gratuite” date celor care nu vor să fie sfătuiţi (Prov. 9:7-9). Să adresăm cuvintele potrivite persoanei potrivite, la locul potrivit, asta poate avea un impact pozitiv în viaţa acelei persoane!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

„Am un vis”

Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. – Filipeni 3:13-14

Una dintre cele mai rele probleme sociale din lume este rasismul, o formă socială de segregare prin care oamenii sunt judecaţi nu prin prisma a ceea ce sunt, ci mai degrabă după culoarea pielii şi după istoricul etnic. Conştienţi de cât de periculoasă şi ameninţătoare poate fi această problemă, mulţi oameni s-au alăturat mişcărilor sociale şi politice antirasism.

Pe 28 august 1963, mai mult de 200 000 de oameni s-au adunat în Washington D.C. pentru „Marşul din Washington”, un miting pentru dreptatea rasială şi oportunităţi egale de angajare pentru afro-americani. Evenimentul a culminat cu faimosul discurs al lui Martin Luther King Jr., „Am un vis”, în care spunea: „Am un vis, şi anume că într-o bună zi aceas-tă naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale: «Noi credem că aceste adevăruri sunt mai mult decât evidente, că toţi oamenii au fost creaţi egali.»”

Dar cum putem birui rasismul şi alte forme de discriminare? Ar trebui să îi urâm pe cei ce ne urăsc, să îi discriminăm pe cei ce ne discriminează? Dacă facem asta, vom ajunge să punem mai mult gaz pe foc, generând un mediu infectat de ură. Dr. King spunea cu altă ocazie: „A întoarce ură pentru ură înseamnă a înmulţi ura, a aduce un întuneric şi mai mare la noaptea care există și deja ne lipseşte de stele. Întunericul nu poate alunga întunericul; doar lumina poate face acest lucru. Ura nu poate alunga ura; doar dragostea poate face asta.” Nu este surprinzător că Isus a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă” (Matei 5:44). Dragostea este singurul untdelemn eficient care poate unge roţile ruginite ale societăţii noastre.

Mişcările geografice nu ne transformă instinctele noastre competitive şi de autoînălţare. Eforturile noastre omeneşti şi cele mai bune realizări nu ne pot schimba natura noastră păcătoasă. Sarcina de a ne birui egoismul – inclusiv tendinţa naturală de a-i urî pe cei ce ne urăsc şi de a-i ignora pe cei ce ne ignoră – este un proces continuu şi nesfârşit de a fi transformat mai mult şi mai mult după chipul şi asemănarea lui Hristos.

Pavel spunea în Filipeni 3:13-14 că ar trebui să uităm greşelile noastre din trecut şi să „ne aruncăm” spre idealul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. Doar harul transformator al lui Dumnezeu ne poate da o inimă nouă plină de dragoste şi altruistă!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Conferințe biblice

Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. – Ioan 5:39

Adventiştii de ziua a şaptea se consideră a fi o mişcare profetică pentru vremea sfârşitului, adusă la existenţă de Dumnezeu pentru restaurarea finală a adevărului Bibliei. Marea dezamăgire millerită din octombrie 1844 i-a provocat pe fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea să studieze şi mai mult Scriptura. Ellen White explica: „A avut loc un studiu atent al Scripturilor, punct cu punct. Aproape nopţi întregi au fost dedicate unei cercetări stăruitoare a Cuvântului. Noi am cercetat adevărul ca pe o comoară ascunsă. Domnul ni S-a descoperit. Lumina a venit asupra profeţiilor, iar noi am ştiut că primeam învăţătură divină” (Solii alese, vol. 2, p. 109).

La sfârşitul anului 1846, principalii conducători adventişti păzitori ai Sabatului de la începuturi – Joseph Bates, James White şi Ellen White – erau deja foarte uniţi în doctrinele distinctive ale mişcării care lua fiinţă. Curând au început să împărtăşească cu alţi foşti milleriţi noile adevăruri descoperite. În tot acest proces, şapte weekenduri de conferinţe biblice au fost cruciale, organizate în 1848 în mai multe localităţi din nordul Statelor Unite. Una dintre ele a fost la Volney, New York (18–19 august). Au participat aproximativ 35 de persoane la întâlnirile organizate, susţi-nând tot felul de idei eronate. Ellen White spune că de-abia găseai două persoane care să se înţeleagă.

O altă conferinţă importantă a fost ţinută pe 27–28 august 1848, în hambarul lui Hiram Edson, în Port Gibson, New York. Acesta era chiar locul în care Edson, O. R. L. Crosier şi Franklin B. Hahn au studiat bazele biblice ale doctrinei sanctuarului. În timpul acelei conferinţe, Ellen White a avut o viziune despre cât de important era ca fraţii să lase deoparte diferenţele dintre ei şi să se unească în adevărul Bibliei. Într-adevăr, conferinţele biblice din 1848 au adus unitate doctrinară în rândul credincioşilor.

Noi am moştenit de la pionierii noştri un sistem doctrinar bine stabilit şi coerent. Dar şi astăzi ar trebui să manifestăm acelaşi spirit de angajament neobosit faţă de rugăciune şi de studierea Bibliei, la fel ca ei. A petrece timp cu Dumnezeu şi Cuvântul Său este condiţia de nenegociat pentru orice reînviorare şi reformă adevărată. De aceea, în loc să avem doar grupe mici în care să relaţionăm la nivel social, de ce să nu înfiinţăm şi grupe în care să aprofundăm înţelegerea Bibliei?

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Râuri de apă vie

Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. – Ioan 7:38

În lume există fluvii imense, dar niciunul nu poate fi comparat cu giganticul Amazon, cel mai mare dintre toate fluviile. Deşi pe malurile sale trăiau multe triburi indigene, Amazonul a fost „descoperit” în februarie 1542 de exploratorul şi conchistadorul spaniol Don Francisco de Orellana. Luat de curent în aval, el a ajuns până la Oceanul Atlantic în 26 august 1542. De atunci, Amazonul a captivat interesul multor exploratori, inclusiv al lui Theodore Roosevelt şi Jacques Cousteau.

Cu un bazin de aproximativ 1 100 afluenţi, Amazonul varsă în Oceanul Atlantic aproximativ 6 591 kilometri cubi de apă pe an. Mai mare decât următoarele şapte, ca mărime, fluvii independente la un loc, acesta reprezintă aproape 20% din toate revărsările globale de fluvii. Dar asta nu este tot.

Pe 17 august 2011, la Congresul Internaţional al Brazilian Society of Geophysics din Rio de Janeiro, Valiya Hamza şi Elizabeth Tavares Pimentel au detaliat descoperirea unui fluviu subteran care curgea la kilometri adâncime sub marele râu Amazon. Datele ştiinţifice sugerează că acest fluviu este aproape la fel de lung ca Amazonul, dar de sute de ori mai larg şi mai lent şi se revarsă în adâncimile Oceanului Atlantic.

Bazinul Amazonului este doar parte dintr-un circuit de apă mult mai vast din lume. În acel circuit, „lacul şi oceanul, fluviul şi pârâiaşul – fiecare ia pentru a dărui” (Educaţie, p. 103). Oricât de gigantic ar fi, fluviul Amazon este ceea ce este doar datorită râurilor mai mici şi chiar a pârâiaşelor care, împreună, îl hrănesc şi prin revărsarea apei în ocean. Dar chiar şi apele oceanului nu rămân întotdeauna acolo. Un procentaj semnificativ se evaporă şi apoi se întoarce pe pământ sub formă de ploaie, alimentând circuitul nesfârşit al apei.

Fie că eşti un fluviu imens sau doar un pârâiaş, nu contează. Ce contează cu adevărat este dacă îţi îndeplineşti datoria în marele plan al lui Dumnezeu. Tu şi cu mine trebuie să fim „vase şi canale ale energiei dătătoare de viaţă” care vine din Biblie” (Educaţie, p. 192). Ce binecuvântare va curge către lume dacă fiecare dintre noi ar fi un vas/canal al mesajului salvator al lui Dumnezeu!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

A murit Dumnezeu?

Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” – Psalmii 14:1

Mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă moderni au negat existenţa lui Dumnezeu. Dar foarte puţini au devenit sarcastici la adresa lui Dumnezeu şi a sistemului de valori creştine cum a făcut-o filosoful german Friedrich Nietzsche, care s-a născut pe 15 octombrie 1844 şi a murit pe 25 august 1900. El este cunoscut la scară largă datorită filosofiei nihiliste, noţiunea că „Dumnezeu este mort” şi ideea de supraom, care a inspirat regimul nazist.

Noţiunea că „Dumnezeu este mort” este foarte vizibilă în multe din scrierile lui Nietzsche. De exemplu, în cartea Ş tiinţ a veselă (1882) el spunea: „Şi dumnezeii se descompun. Dumnezeu este mort, Dumnezeu rămâne mort. Noi l-am omorât.” În faimoasa lucrare Aş a grăit-a Zarathustra (1883), el mai spunea: „Toţi dumnezeii sunt morţi: acum ne dorim ca supraomul să trăiască.” În Ecce Homo (1888), el chiar a satirizat relatarea biblică despre creaţie şi căderea în păcat (Gen. 1-3) spunând: „Însuşi Dumnezeu la sfârşitul zilei de lucru s-a deghizat în şarpe sub copacul cunoştinţei: astfel, El s-a odihnit de la a mai fi Dumnezeu. […] Diavolul este doar odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea.”

Când Nietzsche a spus că „Dumnezeu este mort”, el nu sugera că Dumnezeu a existat vreodată şi apoi a murit în sens literal. Pentru el, Dumnezeu nu a existat şi, prin iluminare, toate principiile şi valorile creştine morale absolute s-au prăbuşit. Din perspectiva lui, viaţa nu are semnificaţie intrinsecă, scop sau valori. Noţiunea aceasta a ajutat la ero-darea valorilor morale ale societăţii noastre.

Într-o vreme când mulţi neagă existenţa lui Dumnezeu, încă există oameni serioşi care Îşi menţin încrederea în El. Se spune că odată Billy Graham a fost provocat cu următoarea afirmaţie: „Billy, tu vorbeşti foarte mult cu Dumnezeu, de parcă El ar trăi. El este mort. El nu are nicio putere în treburile oamenilor.” Billy a răspuns simplu: „Eu nu ştiu ca El să fi murit. Am vorbit cu El de dimineaţă.”

Putem demonstra existenţa lui Dumnezeu? Nu, nu o putem demonstra, dar nici nega. Dar avem suficiente dovezi să credem în El. Regele David spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1). Însuşi Dumnezeu ne provoacă: „Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri?” (Is. 40:26). Dumnezeu nu este mort, El este viu şi Îi pasă de fiecare dintre noi, chiar de cei care Îi neagă existenţa!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Nu este timp de scăpare

Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare. – 1 Tesaloniceni 5:3

Pompei a fost un oraş roman înfloritor şi sofisticat, aproape de Napoli, Italia, care atrăgea mulţi turişti înstăriţi. Cu doar 12 000 de locuitori, oraşul avea un teatru roman frumos şi un sistem de apă cu trei capete – unul către fântânile publice, altul către băile publice şi al treilea către casele rezidenţilor înstăriţi. Săpăturile arheologice au descoperit un sistem de prostituţie şi orgii sexuale în tot oraşul, inclusiv în şase băi publice romane, în Lupanare Grande şi alte câteva bordeluri, 153 de taverne şi mulţi pereţi decoraţi cu imagini pornografice şi graffiti. Unii autori consideră că oraşul a fost capitala sexuală a Imperiului Roman; dar istoricii moderni cred că acest lucru pur şi simplu reflecta brutalitatea şi pasiunea societăţii romane antice.

Totuşi, Pompei nu a fost distrus fără a fi avertizat. În 62 d.Hr., un cutremur puternic a distrus secţiuni majore din oraş. Mulţi dintre locuitori au plecat şi nu s-au mai întors niciodată. Pe 24 august 79 d.Hr. , dimineaţa, muntele Vezuviu a erupt, aruncând în aer un nor mare ca o ciupercă de stâncă şi gaz supraîncălzit. Fiind la o depărtare de 8 km, Pompei nu a fost lovit imediat de lava toxică. Aşa, cel puţin câţiva oameni au putut scăpa. Dar în dimineaţa aceea, un nor de gaz toxic a cuprins oraşul, sufocându-i pe toţi cei 2 000 de oameni care au rămas. Apoi un potop de cenuşă vulcanică a acoperit complet oraşul, pedepsind în mod tragic toată imoralitatea de acolo.

Biblia vorbeşte de alte civilizaţii şi oraşe ireverenţioase care au fost pedepsite de Dumnezeu pentru nelegiuirile lor insolente – antediluvienii (Gen. 6), Sodoma şi Gomora (Gen. 19) şi Babilonul (Dan. 5). La această listă putem adăuga şi Pompei şi Herculaneum. Deoarece lumea noastră este tot mai mult cum era în zilele lui Noe (Matei 24:37-39) şi asemenea Sodomei şi Gomorei (Iuda 7), la ce altceva ne putem aştepta decât la o apropiată distrugere?

Da, lumea noastră va fi distrusă în curând de mâna lui Dumnezeu, care va interveni. Dar acelaşi foc care va arde păcatul cu toate formele sale va curăţi şi pământul, pregătindu-l pentru noua creaţie a lui Dumnezeu. Atunci vor fi „ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Hughenoții

Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. – Matei 24:9

Orice creştin adevărat trebuie să plătească un preţ pentru credinţa lui. Acel preţ variază în funcţie de circumstanţele în care se află şi nivelul angajamentului său faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Foarte puţini oameni au plătit un preţ atât de mare pentru credinţa lor ca preţul plătit de hughenoţi, protestanţii calvinişti francezi. Un val mare de violenţă din partea gloatei de catolici împotriva hughenoţilor a început în seara de 23-24 august 1572 şi a rămas în istorie ca Masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu. A început în Paris şi s-a extins înspre alte centre urbane şi sate, ţinând mai multe săptămâni. Estimările moderne ale numărului de morţi din toată Franţa variază între 5 000 şi 30 000.

Edictul de la Nantes (1598) semnat de Henric al IV-lea al Franţei le oferea hughenoţilor toleranţă religioasă majoră. Dar în 1685, Ludovic al XIV-lea a revocat acest edict, lucru care a făcut să crească ostilitatea împotriva hughenoţilor şi a făcut ca 400 000 dintre ei să fugă ilegal din Franţa pentru a-şi scăpa viaţa.

În 1730, o fată hughenotă de 19 ani a fost arestată şi dusă în Turnul din Constance, în oraşul Aigues-Mortes din sudul Franţei. Numele ei era Marie Durand (1711–1776), acuzaţia fiind că avea un frate care era pastor protestant. Tot ce trebuia să facă pentru a ieşi din închisoare era să spună: „Retractez.” În schimb, ea a gravat pe una din pietrele din pereţii închisorii cuvântul „RESISTER” (rezist). Ea a petrecut 38 de ani (1730–1768) în închisoare din cauza credinţei ei!

Tu ai fi dispus să plăteşti un aşa preţ pentru credinţa ta? Lăudat fie Domnul dacă da. Există un contrast major între convingerea de nestrămutat a creştinilor martiri şi crezurile ajustabile ale creştinismului nostru pluralist. Martirii au trăit într-o vreme de intoleranţă religioasă. Pentru ei, adevărul era adevăr, indiferent de circumstanţe şi de ce spuneau autorităţile politice şi ecleziastice.

Vremurile s-au schimbat, şi astăzi, în multe ţări din lume avem binecuvântarea libertăţii religioase. Dar, din nefericire, efectul advers al libertăţii tinde să fie lipsa de angajament, Multor creştini de astăzi le place să fie corecţi din punct de vedere politic! Să ne bucurăm de libertatea pe care o avem, dar fără a ne pierde angajamentul faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi dispoziţia de a plăti preţul pentru credinţa noastră.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Lumina lumii

Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. – Ioan 12:46

Lumina este o formă de energie care călătoreşte în unde şi ne permite să vedem ceea ce vedem. Asta înseamnă că noi suntem total dependenţi de lumină pentru a descoperi lumea din jurul nostru şi pentru a explora cât putem din universul infinit. Tu poţi citi această carte datorită luminii care străluceşte pe paginile ei şi a ochilor tăi, care te ajută să vezi.

Ştim deja ce ştim despre dimensiunile universului datorită luminii stelelor care ajung până la noi şi a cunoştinţei noastre despre viteza luminii.

Până în secolul al XVII-lea se credea că lumina putea călători la orice distanţă instant şi că nu exista o „viteză a luminii”. Primele încercări de a o măsura au fost făcute de un om de ştiinţă olandez, Isaac Beeckman, şi de un astronom şi fizician italian, Galileo Galilei. Majoritatea măsurătorilor serioase au început cu astronomul danez Ole Romer (1644–1710) la Royal Observatory din Paris. Din observaţiile sale făcute asupra mişcările planetelor, Romer a estimat că lumina călătoreşte cu 220 000 km/s.

Pe 22 august 1676, el a anunţat câteva dintre descoperirile lui de bază la Royal Academy of Sciences din Paris. Studiile ulterioare întreprinse de alţi oameni de ştiinţă au ajutat la definirea unui număr mai precis. În 1983, a 17-a Conferinţă Generală a greutăţilor şi măsurătorilor a adoptat 299 792,458 km/s ca fiind valoarea vitezei luminii în vid.

Este remarcabil că Isus a spus despre Sine că este „Lumina lumii” (Ioan 8:12). El a explicat în continuare: „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12:46). Dacă fizic, întunericul înseamnă absenţa luminii, la fel şi întunericul spiritual înseamnă absenţa lui Isus din vieţile noastre. De aceea, când El vine în viaţa noastră, lumina străluceşte şi întunericul dispare.

În calitate de creştini, de la noi se aşteaptă nu doar să primim lumina lui Hristos, ci şi să o reflectăm ca o oglindă pentru ceilalţi. În Predica de pe Munte, Isus chiar a spus: „Voi sunteţi lumina lumii. … Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:14-16).

Oamenii ar trebui să vadă lumina directă de la Hristos reflectată asupra noastră şi în noi, indicând calea cea bună care duce spre cer.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico