Archive - septembrie 2018

O inimă pocăită

Din fundul adâncului Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele! – Psalmii 130:1-2

Căpitanul Joseph Bates naviga cu vaporul Empress din New Bedford, Massachusetts, către Rio de Janeiro. Când a vrut să ia o nuvelă sau un roman din cufăr, a descoperit că soţia lui îi pusese un Nou Testament deasupra celorlalte cărţi. L-a deschis şi înăuntru a găsit poezia „The Hour of Death” de Felicia D. Hemans. Bates a citit poezia de câteva ori şi în inima lui s-a născut dorinţa de a fi creştin. În mod tragic, un coleg marinar, Christopher, s-a îmbolnăvit foarte tare şi a murit. Pe 30 septembrie 1824, Bates, răvăşit emoţional, a citit o rugăciune ca slujbă pentru înmormântare şi apoi s-a întors în cabină. Cu un sac greu de nisip atârnându-i de picioare, trupul lui Christopher a fost aruncat în mare. În timp ce trupul prietenului lui se scufunda în apa rece, Bates se pocăia de propriile păcate şi îşi preda viaţa lui Dumnezeu.

Pe 4 octombrie, Bates a scris „Un legământ solemn cu Dumnezeu”, care sună astfel: „Dumnezeule veşnic şi preabinecuvântate, vreau să mă prezint înaintea Ta cu cea mai profundă umilinţă şi smerenie a sufletului. Ştiind cât de nedemn este ca un vierme atât de păcătos să se prezinte înaintea Maiestăţii sfinte a Cerului, înaintea Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor, … vin recunoscând că am fost un mare răufăcător. Mă bat în piept şi spun ca şi vameşul umil: «Doamne, ai milă de mine, păcătosul!» … În această zi, în cea mai mare solemnitate, mă predau Ţie. Renunţ la toţi ceilalţi domni care au stăpânit asupra mea şi mă consacru Ţie cu tot ce sunt şi cu tot ce am… Foloseşte-mă, Doamne, te implor, ca un instrument al lucrării Tale; fă să fac parte din poporul Tău ales. Fă să fiu spălat în sângele scumpului Tău Fiu. A Lui să fie lauda veşnică şi a Ta, din partea milioanelor de oameni care sunt astfel mântuiţi de Tine. Amin.”

În această frumoasă rugăciune legământ, Bates (1) a recunoscut sfinţenia şi maiestatea lui Dumnezeu, (2) şi-a văzut propria nevrednicie şi păcătoşenie, (3) s-a pocăit pe deplin de păcatele sale, (4) şi-a predat întreaga viaţă lui Dumnezeu şi (5) i-a cerut lui Dumnezeu să fie folosit în slujba Sa. Un astfel de legământ nu este o experienţă unică în viaţă. Trebuie să fie reînnoit în fiecare zi, inclusiv astăzi. De ce să nu o faci chiar acum?

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

O cultură a competiției

Isus i-a chemat la El şi le-a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.” – Marcu 10:42-44

Vineri, 29 septembrie 1916, toate ziarele din Statele Unite anunţau că John D. Rockefeller (1839–1937) tocmai devenise primul miliardar din lume. La vârsta de 12 ani, el a economisit 50 de dolari, un început destul de umil. Dar fiind un vizionar, el a visat la o companie petrolieră structurată în toată ţara. Aşa că, în 1870 a înfiinţat prospera companie Standard Oil în Cleveland, Ohio, cea mai mare rafinărie petrolieră din lume. Pentru a scăpa de concurență, el a cumpărat alte câteva companii.

Succesul lui Rockefeller a fost o combinaţie între aptitudinile personale uimitoare şi strategiile agresive de afaceri/marketing. În contrast cu etica monastică medievală, care considera că legământul sărăciei era cea mai bună metodă de a-I fi pe plac lui Dumnezeu, Rockefeller era convins că el îi dădea slavă lui Dumnezeu prin averea sa. El a spus: „Dumnezeu mi-a dat bani.” Totuşi, cu cât se îmbogăţea mai mult, cu atât mai generos era. Unii chiar îl consideră ca fiind părintele filantropiei instituţionali-zate. Totuşi, el şi-a construit puternicul imperiu petrolier prin aşa-zisul „darvinism social”. Asta înseamnă că cei mai „puternici” oameni se vor înălţa în mod natural la suprafaţă în societate. Pentru el, „dezvoltarea unei afaceri mari este o chestiune doar de supravieţuire a celui mai puternic. Aceasta nu este o tendinţă spre rău într-o afacere. Este doar firescul legii naturii şi a legii lui Dumnezeu.” Dar pentru ca el să câştige, mulţi alţii au trebuit să piardă! Se pare că acesta a devenit modelul lumii în care trăim.

Dar ce legătură este între Împărăţia lui Dumnezeu şi cultura competiţiei? Ca cetăţeni ai împărăţiei, noi avem nevoie să promovăm cooperarea internă şi competiţia externă. Analogia lui Pavel despre trup (1 Cor. 12:12-31) sugerează că noi ar trebui să cooperăm unii cu alţii la construirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Analogia lui Pavel despre soldatul creştin (Efes. 6:10-20) ne încurajează să concurăm prin puterea lui Dumnezeu împotriva oştilor întunericului şi a acestei lumi păcătoase. Scopul nostru este să facem ca toţi oamenii să fie biruitori în Hristos!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Stabilirea de date

Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. – Matei 24:36

Pe 18 septembrie 2015 s-a transmis emisiunea Jim Baker Show din Statele Unite, avându-l ca gazdă pe pastorul Mark Blitz de la El Shaddai Ministry. Programul era despre transformarea finală a lunii în sânge pe 28 septembrie 2015, ultimul semn al apropiatei întoarceri a lui Hristos pentru a întemeia presupusa împărăţie milenială la Ierusalim. Jim Baker chiar făcea reclamă pentru trusa lui de supravieţuire – o încărcătură cu provizii alimentare pentru opt ani, în valoare de 2 500 de dolari; o lopată de 20 de dolari; un radio cu energie solară de 65 de dolari şi un generator fără combustibil pentru 2 500 de dolari. Acesta a fost doar unul din multele momente în care au fost stabilite date de-a lungul veacurilor. Cei care sugerau o dată nouă presupuneau că toate încercările anterioare erau greşite şi că descoperirea finală era cea corectă.

În 1850, Ellen White avertiza că „timpul nu a mai fost un test din 1844 şi timpul nu va mai fi niciodată un test” (Scrieri timpurii, p. 75). Chiar şi aşa, unii adventişti au definit câţiva „ani” specifici pentru întoarcerea lui Hristos. Unii au crezut că cei 40 de ani de pelerinaj ai poporului Israel prin pustie reprezintă perioada din 1844 până în 1884. Alţii susţineau că o împlinire finală a celor 120 de ani de predicare a lui Noe se va întinde din 1844 până în 1964. În prag de secol XIX spre secolul XX, unii încurajau cuplurile adventiste să dea naştere şi să adopte cât mai mulţi copii, pentru ca numărul celor 144 000 să fie împlinit cât mai repede şi Hristos să Se poată întoarce. Alţii speculau despre un posibil final al celor 6 000 de ani în 1996–1997.

Reînviorările care au la bază stabilirea de date sunt asemenea unei comete care străluceşte puternic pentru o vreme şi apoi dispare la orizont. Data stabilită este aşteptată cu mult entuziasm, dar acest entuziasm este urmat de frustrare şi letargie spirituală. Cei care stabilesc date pentru întoarcerea lui Hristos citesc în Biblie propriile lor păreri speculative. Gerhard F. Hasel spunea „despre profeţiile neîmplinite că întotdeauna va exista pericolul ca interpretul să speculeze sau foarte subtil să devină el însuşi profet.”

Hristos a fost destul de înţelept ca să menţioneze doar semnele apropiatei Sale veniri (Matei 24; Luca 21), fără a descoperi data când se va întâmpla acest lucru. De aceea, noi trebuie să „veghem” şi să „fim gata” pentru venirea Lui, căci nu ştim când va veni (Matei 24:42,44). Nu uita, El poate veni în orice moment după fiecare dintre noi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Descifrarea simbolurilor

Daniel a răspuns înaintea împăratului şi a zis: „Ce cere împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău şi vedeniile pe care le-ai avut în patul tău.” – Daniel 2:27-28

Ce provocare mare este să conduci o maşină fără GPS când nu înţelegi limbajul marcajelor din trafic! Situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult când nu poţi identifica nici chiar literele acelei limbi locale! Tot aşa, filologii s-au confruntat cu probleme serioase încercând să descifreze simbolurile pictografice vechi.

Timp de secole, scrierea egipteană hieroglifică veche – cu 1 000 de caractere diferite sub formă de imagini – a rămas nedescifrată şi de necitit. Dar o lumină mai mare a strălucit din anul 1799, când a fost descoperită faimoasă Piatră de la Rosetta şi filologii au început să descifreze cele trei inscripţii paralele. Acel proces a atins apogeul pe 27 septembrie 1822, când raportul lui Jean-François Champollion a fost citit celor de la Académie des Inscriptions et Belles Lettres din Paris, Franţa. Această realizare a dus la descoperirea unei părţi semnificative din cultura religioasă egipteană antică.

De remarcat faptul că două evenimente majore de la sfârşitul anilor 1790 au stimulat două direcţii cruciale de studii biblice. Una, după cum s-a menţionat deja, a fost descoperirea Pietrei de la Rosetta, în 1799, deschizându-se uşi pentru multe alte descoperiri arheologice anterioare, care au coroborat istoricitatea relatărilor biblice. Un alt eveniment a fost întemniţarea papei Pius al VI-lea în 1798, eveniment care a stârnit interesul pentru elementul profetic al Scripturii. Partea sigilată a cărţii Daniel (Dan. 8:26; 12:4) a fost în cele din urmă deschisă (Apoc. 10) şi multe simboluri apocaliptice şi perioade de timp au fost în cele din urmă înţelese.

Simbolurile apocaliptice – pe care le găsim în cartea Daniel şi Apocalipsa – au fost printre cele mai provocatoare aspecte ale interpretării biblice.

Daniel explica faptul că aceste simboluri nu pot fi înţelese cu adevărat doar prin înţelepciunea omenească (Dan. 2:27-28). Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă cheia pentru interpretarea acestor simboluri. De exemplu, Ioan 1:29 („Iată Mielul lui Dumnezeu…”) ne ajută să înţelegem cine este Mielul din cartea Apocalipsa. Dacă îi permitem Bibliei să fie propriul ei interpret, putem evita multe interpretări artificiale şi distorsiuni părtinitoare.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Cea mai importantă decizie

Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” – Matei 26:39

Luni, 26 septembrie 1983, dimineaţa devreme, într-un orăşel în apropierea Moscovei. Sistemele computerizate de avertizare ale Uniunii Sovietice au detectat o rachetă care venea, apoi a doua, a treia, a patra şi a cincea, lansate din Statele Unite. Protocolul militar sovietic era să recurgă la represalii în astfel de situaţii, printr-un atac nuclear. Ofiţerul Stanislav Petrov era de serviciu, responsabil pentru înregistrarea lansărilor de rachete ale inamicilor. Nivelul de fiabilitate al alertei era „cel mai ridicat” şi opţiunea arătată de aparat ca ordin era „lansare”. Dar în loc să raporteze această informaţie superiorilor, el a catalogat-o ca pe o alarmă falsă. Mulţi ani mai târziu, el a declarat: „Eu aveam toate informaţiile. Dacă aş fi trimis raportul la lanţul de comandă, nimeni nu ar fi spus un cuvânt împotriva ordinului.” Aproape sigur că s-ar fi declanşat un război nuclear în lume. Investigaţiile anterioare au confirmat că alarmele false au fost cauzate de o aliniere rară a luminii soarelui pe norii de la altitudini mari şi pe orbiţii satelitului Molniya, eroare corectată mai târziu. Petrov a considerat că acele alarme erau false, deoarece era sigur că prima lovitură a Statelor Unite avea să fie una masivă, nu doar cinci rachete. În plus, alarmele erau doar din partea sistemului de detectare care tocmai ce fusese instalat, fără a fi confirmat de sistemele radar de la sol. Acolo au fost în joc consecinţe cu implicaţii mult mai mari şi Petrov şi-ar fi putut îndeplini datoria dând informaţia mai departe. Dar el a luat această responsabilitate asupra lui şi a făcut alegerea corectă într-un moment foarte crucial, când viitorul omenirii era în joc!

O decizie cu mult mai mare a fost luată de Isus Hristos în Grădina Ghetsimani. El chiar a mărturisit la trei din ucenicii Lui: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38). Apoi, fiind singur, El S-a rugat: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39,42,44).

Totul era în joc în acea criză teribilă şi „paharul cel tainic tremura în mâna Suferindului” (Hristos, Lumina lumii, p. 693). Dar, lăudat fie Dumnezeu, Isus a mers până la cruce pentru a plăti preţul salvării noastre!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Pasiune pentru misiunea din afara orașelor

Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. – Faptele apostolilor 20:24

Scriu acest text aflându-mă în Zürich, Elveţia, în seara Sabatului din 22 octombrie 2016. Astăzi am avut un program inspirator în oraşul Tramelan, unde am sărbătorit 130 de ani de la dedicarea locului de întâlnire al adventiştilor de ziua a şaptea. Dar prezenţa adventistă în această ţară frumoasă a început doar cu 20 de ani în urmă, pe 7 februarie 1866, când Czechowski i-a botezat pe Louise Pigueron şi Jean David Goymet în lacul Neuchâtel. Acesta a fost primul botez adventist din Elveţia şi poate primul (sau cel puţin al doilea) de pe continentul european. Michael Belina Czechowski s-a născut în Polonia pe 5 septembrie 1818. Fiind preot catolic, el a mers la Roma pentru o scurtă întrevedere cu papa Grigore al XVI-lea. Dezamăgit pe Biserica Romano-Catolică, Czechowski a renunţat la jurămintele făcute şi s-a căsătorit. În 1851 s-a mutat împreună cu soţia lui în America de Nord, unde a lucrat ca evanghelist baptist. În 1856, a întâlnit un grup de adventişti păzitori ai Sabatului şi a devenit predicator al acestei biserici în formare.

Odată cu trecerea timpului, Czechowski a simţit povara de a predica mesajul adventist în Europa. Fără susţinere din partea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea care tocmai se organizase, el a convins un grup de adventişti de duminica să îi sponsorizeze eforturile misionare. Astfel că, pe 14 mai 1864, a pornit pe mare împreună cu soţia lui şi cu Annie Butler spre Europa şi a predicat mesajul adventist în Italia, Elveţia, Germania, Franţa, Ungaria şi România. La cererea adventiştilor elveţieni, John N. Andrews a fost trimis zece ani mai târziu spre Europa ca primul misionar oficial al adventiştilor trimis peste mări.

După ce a plantat seminţele mesajului adventist în Europa, Czechowski a murit pe 25 februarie 1876, în Viena, Austria, lăsând în urmă o moştenire uimitoare de slujire devotată. Mai mulţi dintre cei convertiţi de el şi urmaşii lor au mers ca misionari adventişti în diferite locuri ale lumii. Eforturile sale au dovedit încă o dată că seminţele mici pot duce la recolte bogate. Chiar şi ca voluntari (fără a fi sponsorizaţi oficial), tu şi cu mine avem privilegiul de a fi misionari devotaţi ai mesajului adventist!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Sfori aurii

Lărgeşte locul cortului tău şi întinde învelitoarele locuinţei tale! Nu te opri! Lungeşte-ţi funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii! Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile şi va locui cetăţile pustii. – Isaia 54:2-3

Educaţia adventistă implică transmiterea de cunoştinţe şi valori biblice care să dăinuie pentru veşnicie. Cu acest ideal nobil în minte, unele instituţii educaţionale au devenit modele în a instrui şi inspira misionarii să ducă mesajul adventist în toată lumea. Un exemplu foarte bun este Union College, din Lincoln, Nebraska.

La dedicarea acestei instituţii, pe 24 septembrie 1891, primul său preşedinte, W. W. Prescott, spunea că toate direcţiile sale educaţionale ar trebui să tindă şi să se centreze în jurul lui Hristos. Raportul despre acest eveniment prezentat în revista Review se încheia cu o năzuinţă a lor: „Union College va deveni o putere în această cauză şi un ajutor pentru a aduce multe suflete la slava lui. Aşa să ne ajute.” Şi, într-adevăr, aşa a şi fost. La exerciţiile de începere, duminica seara, pe 20 mai 1906, clasa terminală a acelui an a oferit şcolii o hartă misionară a lumii de dimensiuni mari, care a fost primită de preşedintele şcolii, C. C. Lewis. Pe ea era o sfoară aurie care pleca de la Union College înspre fiecare punct din câmpul de lucru unde ajunsese un lucrător de la colegiu. Harta a fost expusă pe peretele de la intrarea în capela colegiului şi au fost adăugate alte sfori, pe măsură ce noii absolvenţi mergeau pentru a sluji în ţări străine.

În 1936, la agăţarea sforilor aurii, preşedintele M. L. Andreasen a propus ca instituţia să fie numită „Colegiul sforilor aurii”. El sugera ca o bucată din sfoară să fie trimisă tuturor misionarilor ca un simbol al faptului că cei de la colegiu continuau să se roage pentru succesul şi siguranţa lor.

Acest lucru conferea un simţământ de ataşare şi apartenenţă faţă de cei care slujeau în greutăţi şi singuri în câmpurile misionare.

Indiferent unde te afli acum, tu poţi să te rogi pentru misionarii dedicaţi care predică Evanghelia veşnică în toată lumea. Dacă îi cunoşti pe unii dintre ei, chiar poţi să le trimiţi un mesaj scurt, să le spui că te rogi pentru ei. Deşi pare poate prea simplu, acest gest de grijă şi sprijin poate face o mare diferenţă în vieţile lor!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Ieronim din Praga

Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar. – Luca 22:61-62

Unii oameni sunt prieteni buni în particular, dar nu neapărat când sunt sub presiunea celorlalţi. Aşa a fost în cazul lui Petru, unul din cei doisprezece ucenici. El a făgăduit ascultare necondiţionată de Hristos, dar şi-a schimbat atitudinea după arestarea lui Isus. Totuşi, la scurtă vreme după aceea, el s-a pocăit pentru că Îl renegase pe Domnul şi s-a reconsacrat Lui (Luca 22:31-33,54-62). O experienţă asemănătoare a avut şi Ieronim din Praga (1365–1416), elocventul prereformator boemian şi prieten apropiat cu Jan Hus.

În timp ce studia la Oxford, Ieronim a acceptat învăţăturile lui John Wycliffe împotriva supremaţiei papale. Noul accent pus de Ieronim pe autoritatea Scripturii şi pe conducerea lui Hristos a generat o opoziţie puternică din partea preoţimii romano-catolice. În aprilie 1415, el a fost arestat şi adus înaintea Consiliului de la Constance. Fiind supus presiunii şi epuizat fizic, pe 23 septembrie 1415, el a semnat o retractare formală a aşa-ziselor învăţături „eretice” ale lui Wycliffe şi Jan Hus. Dar unii preoţi se îndoiau de sinceritatea retractării sale. Astfel că, procesul lui s-a încheiat în 1416.

Pe 26 mai, Ieronim a renunțat public la retractarea anterioară. El chiar a mărturisit înaintea consiliului că niciun alt păcat nu îl apasă atât de mult ca faptul că îşi negase convingerile. Pe 30 mai, consiliul l-a condamnat ca eretic recidivist şi l-au trimis să fie ars pe rug. Când călăul a vrut să aprindă focul în spatele lui, el a spus: „Vino aici şi aprinde focul în faţa mea. Dacă mi-ar fi fost frică de el, nu aş fi venit niciodată în acest loc.” El a murit rugându-se. Cenuşa lui, la fel ca a lui Hus, a fost aruncată în râul Rin.

Poate că niciodată nu ne-am lepădat public de Domnul şi Mântuitorul nostru, la fel ca Petru şi Ieronim din Praga. Dar poate, la o scară mai mică, loialitatea noastră faţă de Hristos, angajamentul nostru faţă de Cuvântul Său şi susţinerea faţă de biserica Sa nu mai sunt la fel de puternice cum ar trebui să fie. Poate chiar am făcut o promisiune în faţa Domnului pe care nu am împlinit-o. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ar trebui să urmăm exemplul acelor mari creştini şi să ne rededicăm vieţile lui Hristos şi cauzei Sale.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Dumnezeu este Dumnezeu

Şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. – Filipeni 2:11

Ateii pot deveni nişte apărători puternici ai teoriei existenţei lui Dumnezeu. Un exemplu elocvent este C. S. Lewis (1898–1963), născut în Belfast, Irlanda, pe 29 noiembrie 1898. Crescut într-o familie creştină, Lewis a devenit ateu în 1929 şi, paradoxal, a fost „supărat pe Dumnezeu pentru că nu există”. Într-o seară a avut o discuţie lungă cu doi colegi creştini de la Oxford. În ziua următoare, pe 22 septembrie 1931, a mers împreună cu fratele lui, Warnie, la grădina zoologică. Lewis îşi aminteşte: „Când am pornit, eu nu credeam că Isus este Fiul lui Dumnezeu, însă când am ajuns la grădina zoologică credeam. Am cedat, am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu.” Lewis a devenit unul din cei mai influenţi gânditori creştini din toate timpurile.

Fiind împotriva evoluţionismului, el spunea: „Dacă sistemul solar a luat fiinţă printr-o coliziune accidentală, atunci apariţia vieţii organice pe această planetă a fost tot un accident şi toată evoluţia omului a fost şi ea un accident. Dacă aşa stau lucrurile, atunci toate gândurile noastre din prezent sunt doar nişte accidente – subprodusul accidental al mişcării atomilor. Acest lucru este valabil pentru gândurile materialiştilor şi ale astronomilor, dar şi pentru ceilalţi. Dar dacă ideile lor – ale materialiștilor şi astronomilor – sunt doar nişte subproduse accidentale, de ce le-am considera adevărate? Nu văd niciun motiv pentru a crede că un accident ar putea să îmi ofere o relatare corectă a tuturor celorlalte accidente. Este ca şi cum ne-am aştepta ca forma accidentală pe care o ia pata de lapte când verşi o cană ţi-ar putea spune cu acurateţe cum a fost făcută cana şi de ce a fost vărsată.”

Despre Dumnezeu, Lewis sugera: „Trebuie să crezi în Dumnezeu la fel cum crezi în răsărit. Nu pentru că îl poţi vedea, ci pentru că poţi vedea tot ce atinge.” Mai mult, „există două feluri de oameni: cei care Îi spun lui Dumnezeu: «Facă-se voia Ta» şi cei cărora Dumnezeu le spune: «Bine, facă-se cum vrei tu.»” Despre speranţa creştină, el spunea: „Dacă citeşti istoria, vei descoperi că acei creştini care au făcut cel mai mult pentru lumea de acum au fost cei care s-au gândit cel mai mult la lumea viitoare. Tocmai pentru că creştinii au încetat în mare parte să se mai gândească la cealaltă lume au devenit atât de ineficienţi.” Niciodată să nu îţi pierzi speranţa pentru unii atei sau necredincioşi, şi ei pot deveni copii ai lui Dumnezeu!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Biblia lui Luther

Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. – Psalmii 119:105

De departe, Biblia este cea mai tradusă carte din istoria lumii. Unele surse spun că cel puţin unele părţi din Biblie sunt disponibile astăzi în peste 2 900 de limbi diferite. Una din cele mai cunoscute traduceri este cea a lui Martin Luther. Când Biblia în limba germană a lui Luther a văzut lumina tiparului, deja existau paisprezece versiuni High German şi patru Low German. Atunci de ce a ajuns traducerea lui atât de cunoscută şi cu influenţă? Mai mulţi factori au contribuit la acest lucru.

Pe când încă era ascuns în Castelul Wartbug, Luther a tradus tot Noul Testament în mai puţin de trei luni – de la mijlocul lui decembrie 1521 până la începutul lui martie 1522. Ce realizare uimitoare! După câteva revizuiri, Noul Testament în germană a fost publicat pe 21 septembrie 1522. Din acel moment, Luther a continuat să îl revizuiască şi să traducă şi Vechiul Testament. În 1534 a fost tipărită prima ediţie completă a Bibliei în germană (incluzând și apocrifele).

Toate traducerile germane anterioare au fost făcute din latina vulgata, perpetuându-se unele din greşelile teologice. Pe baza textelor originale în greacă, ebraică şi aramaică, traducerea lui Luther transpunea mult mai fidel semnificaţia reală a textului biblic original şi chiar au fost corectate unele din acele greşeli. De exemplu, în Fapte 2:38, în Vulgata a fost schimbat, în mod părtinitor, răspunsul lui Petru la întrebarea: „Ce să fac?”, prin: „Fă penitenţe.” Traducerea lui Luther a corectat acest cuvânt şi spunea: „Pocăieşte-te.”

Convins că Biblia ar trebui înţeleasă chiar şi de oamenii de rând, Luther a folosit un limbaj simplu şi de înţeles. El sugera: „Casnica, copiii care se joacă, oamenii de pe stradă sunt cei de la care învăţăm: ascultân-du-i înveţi cum să vorbeşti şi să traduci – atunci ei te vor înţelege şi vor şti cum să vorbească pe limba ta.” Astfel nu este surprinzător că Biblia lui Luther a devenit o forţă motivatoare pentru crearea limbii moderne germane literare!

Oamenii pot fi privaţi de Biblie fie prin faptul că nu au acces fizic la ea, fie prin faptul că se foloseşte un limbaj prea greu de înţeles. Pentru ca Biblia să fie o „candelă” pentru picioare şi o „lumină” pe cărare (Ps. 119:105), mesajul ei trebuie tradus şi comunicat în cea mai de încredere şi mai accesibilă formă cu putinţă. Biblia lui Luther combină aceste două caracteristici.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico