Archive - decembrie 2018

Să rămâi în Hristos

Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi.[…] Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin. – 2 Corinteni 13:11,14

Am ajuns la 31 decembrie, sfârşitul anului! Astăzi, înainte de apus, în multe adunări adventiste de ziua a şaptea se vor organiza servicii speciale de închinare. Acestea sunt ocazii unice în care oamenii să îşi exprime recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru că i-a binecuvântat pe parcursul anului şi să îşi pună obiective spirituale noi pentru noul an. Exact acest spirit ar trebui să ne însufleţească pe noi astăzi.

În 1890, Ellen White a scris o scrisoare lungă unui cuplu care îşi pierdea zelul spiritual. Să citim câteva fragmente cu gândul că ne-ar fi fost adresate nouă: „Există speranţă pentru amândoi; caracterul vostru poate fi schimbat, dacă doriţi acest lucru. Se poate chiar acum, nu este prea târziu ca să faceţi chemarea şi alegerea voastră sigure. Există un izvor pentru Iuda în Ierusalim. Aici puteţi fi spălaţi şi puteţi fi curaţi. Isus vă va curăţi de orice păcat dacă vă pocăiţi de orice păcat şi vă pocăiţi sincer. Ah, dacă aţi vedea şi simţi nevoia de a ţine pasul cu conducătorul, Isus Hristos. Înălţaţi crucea, negaţi eul, smeriţi-vă inimile înaintea lui Dumnezeu şi puteţi scăpa din plasa lui Satana.”

„Daţi un sens nou vieţii şi muncii voastre. Reprezentaţi-L pe Isus în caracter. Amândoi aveţi nevoie de această transformare înainte de a fi potriviţi pentru lucrarea lui Dumnezeu. Dacă veţi folosi cât mai bine capacităţile date vouă de Dumnezeu şi veţi umbla şi lucra în Duhul Stăpânului, chiar şi acum viaţa voastră poate să fie un succes glorios. Domnul vă va primi pe voi şi familia voastră dacă lucraţi acum cu un scop şi veţi putea primi cununa slavei care nu se veştejeşte, rezervată în ceruri pentru toţi cei care iubesc venirea Sa” (Scrisoarea 23, 1890).

Poate că ai petrecut prea mult timp în acest an captivat de lucruri care nu au o semnificaţie veşnică. Te rog, nu lăsa ca ultimele ore ale acestei zile să treacă fără a te preda necondiţionat scumpului nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos. După cum bine ştii, există un cer minunat şi o coroană plină de slavă care te aşteaptă. „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa” (Apoc. 3:11). Să rămânem credincioşi până în acea fericită zi în care speranţa noastră va deveni realitate şi vom fi din nou uniţi cu familia din cer. Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te păzească până atunci!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Respins de ai Săi

A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. – Ioan 1:11

Dr. Adolf Lorenz (1854–1946) de la Universitatea din Viena a fost unul din cei mai renumiţi chirurgi ortopezi ai timpului său. Datorită tehnicilor sale noninvazive, el a devenit cunoscut drept „chirurgul fără sân-ge din Viena”, deoarece la operaţiile lui nu curgea sânge. În octombrie 1902 a fost invitat de magnatul cărnii din America, J. Ogden Armour, şi soţia lui, Lola, să vină la Chicago şi să o trateze pe fiica lor, pe care o chema tot Lola (sau „Lolita”), care suferea de un handicap încă de la naştere.

Operaţia a avut loc pe 13 octombrie şi s-a încheiat cu succes. Mulţi alţi părinţi i-au trimis scrisori implorându-l să le acorde un interviu, dar el s-a putut ocupa doar de câţiva. Una din multele scrisori era din partea unei doamne foarte înstărite din Chicago, care era dispusă să plătească orice preţ pentru a-şi vedea copilul vindecat. După ce a trimis scrisoarea, ea i-a spus pastorului ei că ea şi prietenii ei vor organiza întâlniri zilnice de rugăciune pentru a-i cere lui Dumnezeu să îl trimită pe dr. Lorenz la ea. Ea era sigură că rugăciunile ei aveau să primească răspuns.

Doctorul obişnuia să se plimbe în fiecare zi după prânz. Într-o după-amiază – probabil pe 30 decembrie 1902 – în timp ce se plimba, a început ploaia şi el a intrat într-o casă din apropiere pentru a se adăposti. Dându-şi jos pălăria, el a întrebat-o pe doamnă cu un accent uşor străin: „Doamnă, se poate să stau pe verandă până se opreşte ploaia?” Nepăsătoare, i-a făcut semn cu mâna către un scaun şi a intrat în casă, închizând uşa şi fereastra în urma ei. După o vreme a oprit o maşină şi l-a luat. Dar ea nu era deloc preocupată de acest lucru.

În ziua următoare în ziarul local a apărut o fotografie a doctorului Lorenz şi un anunţ care spunea că după trei luni, el pleca din Chicago spre New York, întorcându-se în Europa. Ea l-a recunoscut în fotografie pe bărbatul care îi ceruse adăpost în ziua precedentă. Disperată, ea a strigat: „Ah, dacă aş fi ştiut că este el. Dumnezeu l-a trimis la mine ca răspuns la rugăciunea mea şi eu nu l-am primit!”

Evanghelia spune că Isus a venit la poporul Său şi ei nu L-au primit (Ioan 1:11). Ei L-au ignorat şi L-au respins, deoarece El nu a venit aşa cum se aşteptau ei. Timpul s-a schimbat, dar problema rămâne aceeaşi. Isus a venit şi la noi, dar adesea noi L-am ignorat pe El şi învăţăturile Lui, pentru că nu întotdeauna se potrivea cu preferinţele şi gusturile noastre personale. Doamne, deschide-ne ochii să Te putem recunoaşte întotdeauna şi să îţi fim credincioşi Ţie!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Când se termină spectacolul

Când a răsărit soarele, Dumnezeu a făcut să sufle un vânt uscat de la răsărit, şi soarele a bătut peste capul lui Iona, şi Iona a leşinat. Atunci a dorit să moară şi a zis: „Mai bine să mor decât să trăiesc!” – Iona 4:8

Poate că numele şi performanţele multor competitori şi jucători, ale multor actori şi artişti au fost imortalizate, dar totuşi, sunt şi ei oameni. Câştigătorii urcă pe podium, primesc un trofeu şi, la scurt timp după aceea, coboară. Orice execuţie uimitoare are şi un final – aplauzele iau sfârşit, cortina se trage, actorii şi jucătorii ies de pe scenă şi luminile se sting. Apoi oamenii se întorc la viaţa reală.

Pilotul de curse german Michael Schumacher s-a născut pe 3 ianuarie 1969. El a fost de şapte ori Campion Mondial (1994, 1995, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004) la Formula 1 (F1) şi este cunoscut în lume ca unul din cei mai buni piloţi ai tuturor timpurilor. Deşi a supravieţuit tuturor accidentelor foarte riscante din timpul curselor, viaţa lui Schumacher s-a schimbat radical după un accident teribil suferit în vacanţă, pe 29 decembrie 2013. În timp ce schia cu băiatul lui de 14 ani, Mick, în Méribel, în Alpii francezi, Schumacher a căzut şi s-a lovit cu capul de o piatră, suferind o leziune cerebrală traumatică în ciuda faptului că purta cască de ski. Pentru o vreme a fost în comă indusă medical şi niciodată nu şi-a mai revenit fizic şi mental după acea traumă.

Ellen White avertizează că „biruinţele cele mai răsunătoare şi înfrângerile cele mai înfricoşătoare s-au hotărât într-un răgaz de câteva minute” (Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 497). Ce contrast între Schumacher cel care a urcat de 193 de ori pe podiumul F1 şi Schumacher a cărui sănătate a fost afectată atât de grav pe acea pârtie de ski! Departe de podium şi de aplauzele mulţimilor extaziate, el a trebuit să facă faţă izolării şi singurătăţii.

Oamenii au tendinţa naturală de a se bucura când sunt scoşi în evidenţă şi sărbătoriţi şi de a fi depresivi când nu se mai întâmplă acest lucru. Atât profetul Ilie, cât şi prorocul Iona au fost oarecum afectaţi de o depresie postexecuţie (1 Împăraţi 19:1-18; Iona 4). Pune-ţi următoarea întrebare: „Cum mă simt când nimeni nu mă aplaudă sau când cel care mă înlocuieşte acum primeşte toată slava pe care o primeam eu cândva?”

Nu uita, doar Dumnezeu poate aduce stabilitate emoţională în viaţa ta atunci când toate aplauzele încetează şi când eşti singur cu tine însuţi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Catedrala Westminster

Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi. – Ioan 8:32

În noiembrie 2005 ţineam săptămâna de rugăciune în Londra, Anglia, şi am profitat de acest lucru pentru a vizita faimoasa Catedrală Westminster. Această biserică mare cu cimitir a fost construită în cinstea sfântului apostol Petru şi a fost dedicată pe 28 decembrie 1065. Acolo am văzut mormintele mai multor conducători, dar şi al lui George F. Händel, Sir Isaac Newton, Charles Darwin, David Livingstone şi alţii. Dar încercam să găsesc o anumită piatră funerară.

Cu câţiva ani înainte cumpărasem o foaie foarte frumos tipărită, intitulată „Începe cu tine însuţi”, cu următoarele citate: Când eram tânăr şi liber, şi imaginaţia mea nu avea limite, visam să schimb lumea. Pe măsură ce am îmbătrânit şi am devenit mai înţelept, am descoperit că lumea nu vrea să se schimbe, aşa că am hotărât să privesc puţin mai aproape, adică să îmi schimb doar ţara. Dar şi ea părea să fie de neclintit.

În amurgul vieţii, într-o ultimă încercare disperată, m-am mulţumit să îmi schimb doar familia, pe cei apropiaţi mie, dar, vai, nici ei nu au vrut.

Iar acum, când zac pe patul de moarte, îmi dau seama că, dacă m-aş fi schimbat pe mine mai întâi, atunci, prin exemplu, mi-aş fi schimbat familia şi prietenii. Încurajat şi însufleţit de ei, aş fi găsit putere să-mi fac ţara mai bună şi, cine ştie, poate chiar aş fi schimbat lumea.

Sub aceste citate mai era scris: „Aceste cuvinte se găsesc inscripţionate pe piatra funerară a episcopului anglican din secolul al XI-lea de la Westminster Abbey.” Fiind acolo, doream să văd acea inscripţie cu ochii mei. Astfel că m-am apropiat de doi ghizi de acolo, dar niciunul nu m-a putut ajuta. Unul dintre ei mi-a sugerat să merg sus şi să vorbesc direct cu bibliotecarul de la Abbey. Punându-i şi lui aceeaşi întrebare, el a răspuns: „Această afirmaţie nu există.” Apoi el a explicat: „Acest citat a fost publicat şi făcut cunoscut în cartea Chicken Soup for the Soul, vol. 1. Dar nu există nicio piatră funerară cu această inscripţie.”

Citatul menţionat mai sus este plin de semnificaţie, dar ar trebui să ne amintim că nu „tot ce străluceşte este aur”. Multe alte citate interesante au fost atribuite în mod greşit unor personalităţi. Din nefericire, nu putem lua în serios tot ce spun creştinii că spune Biblia. Pentru a cunoaşte adevărul, noi trebuie să cercetăm Scriptura pentru noi înşine.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Morții vor fi înviați

Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. – 1 Corinteni 15:52

Vineri, 27 decembrie 1985, a fost o zi de mare tristeţe pentru familia noastră. După patru zile de comă, sora mea Eleda în cele din urmă a trecut la odihnă şi acum venise ziua înmormântării. Înainte de serviciul funebru am mers la casa unde locuise ea. Ajunşi acolo l-am întâlnit pe Henrique, băieţelul ei de trei ani şi jumătate, care se juca inocent de parcă nu se întâmplase nimic. De îndată s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: „Unchiule Ronald, ştii că mama mea a murit?” Surprins de această întrebare, am răspuns: „Este adevărat? … Dar unde este mama ta acum?” – „Mama mea este în biserică!” a spus el. „Şi ce se va întâmpla cu ea?” l-am întrebat eu. Răspunsul lui înduioşător a fost: „Mama va rămâne la cimitirul bisericii; dar când Isus Se va întoarce, ea va fi înviată din morţi.”

Cuvintele lui Henrique reflectau explicaţia care i-a fost dată cu privire la ce se întâmpla. Dar fără îndoială, aceste cuvinte erau încărcate de speranţă: „Dar când Isus Se va întoarce…” De fapt, acea speranţă a fost foarte preţuită de creştini de-a lungul secolelor şi a fost o temă prevalentă a predicilor adventiste. Norii groşi ai durerii, plânsului şi disperării par să dispară când auzim imnurile pline de speranţă, precum: „Trâmbiţi su-naţi peste cer şi pământ” şi „Sfântă speranţă” (Imnuri creş tine AZŞ, #483 şi 497).

Aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos şi a învierii morţilor nu sunt doar nişte utopii omeneşti sau „veste de salvare” pentru momentele de criză existenţială. Acestea sunt teme predominante în Noul Testament, cu o temelie profetică trainică, o natură puternic hristocentrică şi o relevanţă existenţială profundă. Înfruntând trecerea timpului, această speranţă ajunge până la noi ca o moştenire valoroasă cu un mesaj tot mai pertinent.

A doua venire a lui Hristos este mult mai aproape acum decât atunci când Henrique mi-a spus acele cuvinte înduioşătoare. De aceea, să luăm în serios sfatul lui Pavel: „Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom. 13:11-12). În curând, speranţa noastră se va împlini!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Așteptând venirea Sa

Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. – Habacuc 2:3

Norii întunecaţi ai celui de-al Doilea Război Mondial încă acopereau lumea. Imperiul Japoniei ocupase Commonwealth-ul Filipinelor. Pe 26 decembrie 1944, Hiroo Onoda a fost trimis pe insula Lubang din Filipine pentru a sluji în brigada japoneză Sugi. Înainte de a pleca, comandantul lui de divizie, maiorul Yoshimi Taniguchi, i-a poruncit: „Îţi este interzis cu desăvârşire să mori din vina ta. Poate ne va lua trei ani, poate cinci, dar orice s-ar întâmpla, vom veni după tine. Până atunci, atâta timp cât mai ai un singur soldat, trebuie să continui să îl conduci. Poate va trebui să trăieşti în cocotieri. Dacă va fi aşa, trăieşte în cocotieri! În niciun fel nu trebuie să renunţi la viaţa ta în mod voluntar.”

În octombrie 1945, Onoda şi cei trei camarazi care au mai rămas au văzut un pliant pe care scria următorul anunţ: „Războiul a luat sfârşit pe 15 august. Coborâţi din munţi!” Dar ei nu au crezut această informaţie. Mai târziu, alte pliante cu imagini pe ele au fost aruncate din aer, dar nici pe acestea nu le-au luat în seamă. În 1949, unul din tovarăşii lui a plecat; în 1954, altul a fost împuşcat mortal şi, în 1972, al treilea a fost ucis. Acum Onoda era singur. În februarie 1974, un explorator japonez l-a găsit, dar Onoda încă refuza să se predea, spunând că el aştepta ordine de la comandantul superior. S-au făcut aranjamentele necesare şi maiorul Yoshimi Taniguchi a zburat la Lubang. Pe 9 martie 1974, el s-a întâlnit cu Onoda şi l-a eliberat de datoria lui. Astfel, 29 de ani mai târziu, promisiunea făcută s-a împlinit: „Orice s-ar întâmpla, venim după tine.”

Al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu mult timp în urmă, dar marea controversă cosmico-istorică este încă în desfăşurare. În curând se va încheia şi Isus Se va întoarce pentru a-Şi lua soldaţii Lui credincioşi (Efes. 6:10-20). Noi nu ştim când va veni. Dar pentru că El Şi-a îndeplinit toate celelalte făgăduinţe, putem fi siguri că El o va împlini şi pe aceasta. Aşa cum se spune în Habacuc 2:3: „Dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit.” În loc să ne plângem că venirea Lui întârzie, noi ar trebui să veghem în vederea venirii Sale, care poate fi în orice moment (Matei 24:36-51). Nu renunţa niciodată! Cuvântul Lui este demn de încredere şi venirea Lui este sigură.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Poveste de Crăciun

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. – Ioan 1:14

Paul Harvey Aurandt (1918–2009), cunoscut ca Paul Harvey, a fost un prezentator de radio pentru ABC Radio Networks. De fiecare dată pe 25 decembrie, la ora 12 la amiază, el obişnuia să repete parabola lui modernă de Crăciun: „Bărbatul şi păsările.” Ea relatează povestea unui bărbat care nu credea în taina întrupării despre care se vorbea de obicei în perioada Crăciunului. Pentru a nu se simţi un ipocrit, el a rămas acasă în acea seară de Crăciun, în timp ce familia lui a mers la biserică.

La scurt timp după ce familia a plecat, a început să ningă. În timp ce citea ziarul, bărbatul a auzit câteva sunete zgomotoase. La început a crezut că cineva arunca cu bulgări de zăpadă în geamul de la sufragerie. Dar curând a văzut un stol de păsări care se izbeau disperate de geam. Încercând să le ofere păsărilor un adăpost cald, bărbatul a deschis larg uşa de la hambar şi a aprins lumina. Dar păsările nu au intrat. Aşa că s-a grăbit în casă, a pregătit firimituri de pâine, apoi a ieşit afară şi le-a presărat pe zăpadă, trasând calea până la adăpostul luminat. Apoi a încercat să prindă păsările, dar nici aşa nu a avut succes.

În cele din urmă şi-a dat seama că în loc să atragă păsările, el le speria şi le făcea să fie confuze. Atunci s-a gândit: „Dacă aş putea să fiu şi eu o pasăre şi să mă amestec printre ele, să vorbesc limba lor. Atunci nu le-ar mai fi frică. Apoi le-aş putea arăta calea către hambarul unde ar fi în siguranţă, dar ar trebui să fiu una de-a lor ca să mă poată vedea şi auzi, să mă poată înţelege.” În acel moment s-a auzit bătaia clopotului de la biserică, aducând vestea bună a Crăciunului. Atunci a înţeles el taina întrupării lui Hristos, şi anume că „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” pentru mântuirea noastră (Ioan 1:14).

Taina întrupării înseamnă mult mai mult decât că Hristos S-a făcut om! Dând pe Fiul Său, Dumnezeu „a dăruit tot cerul în acest unic dar. Viaţa, moartea şi lucrarea de mijlocire a Mântuitorului, lucrarea îngerilor în favoarea noastră şi suspinele negrăite ale Duhului Sfânt şi, mai presus de toate, Tatăl lucrând totul în toţi, interesul necontenit al fiinţelor cereşti: toate acestea sunt puse în slujba mântuirii oamenilor” (Calea către Hristos, p. 21). Dacă Dumnezeu ne-a dat tot cerul în acest unic dar, de ce să nu Îi dăm şi noi toată viaţa noastră?!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Sărbătoarea Crăciunului

Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. – Luca 2:6-7

Ajunul Crăciunului de pe 24 decembrie este un timp pentru multe amintiri! Pentru unii înseamnă oraşul cu multe lumini, case frumos decorate, bradul de Crăciun, reuniune de familie şi copiii care sunt nerăbdători să deschidă cadourile. Pentru alţii reprezintă încă o masă goală, cu mâncare sărăcăcioasă. Totuşi, pentru alţii este o sărbătoare păgână abominabilă care nu ar trebui să fie sărbătorită niciodată de creştini. Dar care este originea adevărată şi semnificaţia Crăciunului?

Nu există dovezi biblice sau istorice care să ateste că Hristos S-a născut pe 25 decembrie. Acesta ar fi fost un sezon răcoros, în care păstorii nu ar fi fost cu turmele la păscut noaptea (Luca 2:8-20). Această dată ipotetică derivă din vechiul Mithraism persan, un segment important al zoroastrianismului. Mithraiştii dădeau slavă Soarelui (Mithra) în fiecare duminică şi îi sărbătoreau ziua de naştere pe 25 decembrie. În 270 d.Hr., împăratul Aurelian a prevăzut închinarea la Sol Invictus (invincibiul Soare) ca prima religie universală a Imperiului Greco-Roman. Corelând Sol Invictus cu Hristos ca „Soare al Neprihănirii” (Mal. 4:2), mulţi creştini au început să păzească duminica în locul sâmbetei şi să sărbătorească Crăciunul pe 25 decembrie.

Acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să sărbătorim Crăciunul ca un simbol şi o amintire a întrupării lui Hristos. Problema intervine când privim această zi sau o păzim ca o zi sfântă. În cartea sa, Căminul Adventist (pp. 477–483), Ellen White explică faptul că „Dumnezeu a ascuns ziua exactă a naşterii Domnului Hristos, astfel ca acea zi să nu primească onoarea care ar trebui dată Domnului Hristos ca Răscumpărătorul lumii.”

Ea spune că nu este nimic greşit în a comemora Crăciunul şi a avea un brad de Crăciun. În loc să aştepte să primească cadouri, copiii ar trebui învăţaţi să ofere daruri folositoare şi cadouri celor săraci. Ea încurajează şi dăruirea de cărţi valoroase prietenilor.

Nu uita, Crăciunul este cea mai bună şansă de a ne înlocui aşteptările egoiste cu fapte altruiste de bunătate pentru alţii!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Harul care ne susține

Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit. – Psalmii 55:22

Poate că tu şi cineva drag treceţi printr-o perioadă dificilă. Viaţa voas-tră, altădată liniştită, este acum întunecată de nori negri. Poate că este vorba despre o relaţie distrusă, despre o problemă de sănătate, despre dificultăţi financiare sau despre altă problemă serioasă. Indiferent cu ce te confrunţi, nu uita că harul lui Dumnezeu ne susţine chiar şi în perioadele cele mai zbuciumate din viaţă.

La scurt timp după sosirea în Australia, Ellen White a trecut prin ceea ce ea a numit „cea mai grea suferinţă din viaţa mea”. Pe 23 decembrie 1892, ea le-a scris fraţilor de la Conferinţa Generală o scrisoare de încurajare. Iată ce declara: „În lunga mea suferinţă, am fost binecuvântată de Dumnezeu neîncetat şi foarte vizibil. În luptele cele mai grele cu durerea puternică, am fost conştientă de asigurarea: «Harul Meu îţi este de ajuns» (2 Corinteni 12:9). Uneori, când mi se părea că nu mai suport durerea, când nu puteam să dorm, am privit la Isus prin credinţă şi prezenţa Sa a fost cu mine; toate umbrele întunericului s-au împrăştiat, m-a învăluit o lumină sfântă şi camera s-a umplut de lumina prezenţei Sale divine.

Am simţit că puteam primi cu bucurie suferinţa dacă ea avea să fie însoţită de acest har preţios. Ştiu că Domnul este bun şi îndurător, plin de milă, de compasiune şi de dragoste duioasă şi milostivă. În neputinţa şi suferinţa mea, lauda Sa mi-a umplut sufletul şi a fost pe buzele mele. M-am consolat şi m-am întărit când m-am gândit în ce situaţie cu mult mai rea aş fi dacă n-aş avea harul susţinător al lui Dumnezeu. Vederea nu mi-a slăbit, memoria îmi este bună, mintea mea n-a remarcat niciodată mai clar şi mai viu frumuseţea şi valoarea adevărului” (Scrisoarea, 2d, 1892).

Noi, oamenii, tindem să nu mai remarcăm binecuvântările primite de la Dumnezeu în fiecare zi, dacă nu primim o anumită binecuvântare pe care o doream. Să ne formăm un spirit de recunoştinţă chiar şi în circumstanţele cele mai grele. Nu se întâmplă toate lucrurile aşa cum ne dorim, însă există două binecuvântări importante pe care Dumnezeu le va oferi întotdeauna copiilor Lui credincioşi: prima este prezenţa Sa necondiţionată alături de ei în viaţa aceasta, iar a doua este viaţa veşnică în lumea viitoare. Mulţumim Domnului pentru aceste daruri minunate ale harului şi speranţei!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Martiri moderni

Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. – Ioan 15:20

Mulţi predicatori populari sugerează că cei care Îl acceptă pe Hristos sunt ocrotiţi de toate problemele vieţii, deşi lucrurile nu stau deloc aşa. Unii creştini sunt chemaţi să dea mărturie pentru Hristos prin persecuţie şi moarte. Un exemplu din zilele noastre ar fi DePaiva, o familie de misionari. Originari din Brazilia, familia a petrecut mai mulţi ani la Universitatea Andrews înainte de a merge ca misionari în arhipelagul Palau, Micronezia, în august 2002. Ruimar DePaiva era pastor al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea Koror. Soţia lui, Margareth, slujea ca profesoară la şcoala locală a bisericii.

Totul a decurs destul de bine până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 2003, când un străin a intrat prin efracţie în casă. Intrusul i-a ucis pe Ruimar, Margareth şi Larisson (băieţelul lor de 11 ani) şi apoi a vio-lat-o şi abuzat-o pe fiica lor, Melissa, care la acea vreme avea zece ani.

Crezând că a murit, dimineaţa următoare foarte devreme, răufăcătorul i-a abandonat trupul pe un drum părăsit. În mod providenţial, o familie binevoitoare a găsit-o şi a dus-o la spital. La programul special organizat în amintirea lor pe acea insulă, mama lui Ruimar, Ruth DePaiva l-a iertat public pe atacator. Fapta ei plină de har i-a şocat pe toţi de pe insulă.

Dar de ce a permis Domnul să se întâmple o aşa tragedie? Câţiva ani mai târziu, Melissa spunea: „Privind înapoi pot vedea că părinţii şi fratele meu au realizat mult mai mult prin moartea lor decât prin viaţa lor şi din ceea ce părea a fi sfârşitul tuturor lucrurilor au ieşit multe binecuvântări. Am învăţat să fiu o persoană mai puternică şi relaţia mea cu Domnul a înflorit. Mi-au ieşit în cale multe ocazii care nu ar fi ieşit dacă nu mi s-ar fi întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat. … Înainte de a pleca din Palau le-am spus oamenilor că într-o zi mă voi întoarce ca misionar.”

Apostolul Ioan a scris în evanghelia lui că martirajul lui Petru „îi va da slavă lui Dumnezeu” (Ioan 21:19). În faimoasa lui Apology (L. 13), Tertullian spunea: „Cu cât suntem mai loviţi de voi, cu atât suntem mai mulţi; sângele creştinilor este ca o sămânţă.” În realitate, unii copii ai lui Dumnezeu sunt chemaţi să dea mărturie pentru El prin sănătate, alţii prin boală şi alţii chiar prin moartea lor. Să credem că El ştie ce este mai bine pentru noi şi pentru cauza Lui.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico