Tag - devotional

Lui Dumnezeu încă Îi pasă

Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale. – Psalmii 91:11

Michael Hasel era deja de trei luni în Europa pentru studii când tatăl lui, Gerhard F. Hasel, l-a chemat din Michigan cu o ofertă foarte tentantă. Michael trebuia să zboare înapoi în Statele Unite şi să se alăture familiei în Florida pentru vacanţa de Crăciun. Înainte de a lua o decizie finală, Michael a hotărât să se roage pentru acest lucru împreună cu câţiva prieteni.

Trei ore mai târziu, Hasel l-a sunat din nou pe fiul lui. „Michael, ce crezi?” l-a întrebat tatăl lui, „am reuşit să îţi rezerv unul din ultimele bilete disponibile. Vei zbura de la Frankfurt, prin Londra la New York şi apoi la Miami. Te vom lua noi de acolo!” Cumva confuz, dar simţind pace în a rămâne, Michael a hotărât să îşi petreacă vacanţa cu unchiul şi celelalte rude din sudul Germaniei. Tatăl lui i-a respectat decizia.

În ajunul Crăciunului, Michael şi familia lui extinsă au citit relatarea din Evanghelie despre naşterea lui Hristos şi apoi s-au aşezat în jurul pomului de Crăciun pentru a deschide cadourile. Atunci a sunat telefonul. Era familia lui Michael, care suna din Statele Unite. După ce a vorbit cu mama lui şi cu cele două surori, tatăl lui a luat şi el telefonul. „Michael, vreau să îţi spun ceva. Sunt bucuros că nu ai venit în Florida în acest an. Ai luat hotărârea bună. Biletul pe care ţi l-am rezervat era cu zborul Pan Am 103, care s-a prăbuşit săptămâna trecută în Lockerbie, Scoţia.”

Pe 21 decembrie 1988, zborul Pan Am 103 de la Londra la New York a explodat în aer deasupra Scoţiei, la doar o oră de la decolare. O bombă ascunsă într-un casetofon a fost detonată în cala pentru bagaje. Toţi cei 259 de pasageri au murit, chiar şi 11 locuitori din Lockerbie care au fost ucişi de rămăşiţele avionului în cădere. De ce a permis Dumnezeu ca 270 de oameni să moară, dar i-a cruţat viaţa lui Michael?

Încă suntem într-o lume păcătoasă, trăim în mijlocul marii controverse cosmico-istorice între bine şi rău şi suntem prea limitaţi în cunoştinţa noastră pentru a răspunde la întrebarea de mai sus. Dar ne putem încrede că „Dumnezeu nu conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduşi, dacă ar vedea de la început sfârşitul şi dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El” (Hristos, Lumina lumii, p. 224).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Păstrează-ți cununa

Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. – Apocalipsa 3:11

Mulţi credincioşi în a doua venire a lui Hristos au coborât în mormânt aşteptând ca acest eveniment glorios să aibă loc în timpul vieţii lor. Un exemplu plin de inspiraţie este William Miller (1782–1849), a cărui speranţă a fost greu încercată când Hristos nu S-a întors în momentul aşteptat de el. Din studiul personal al Scripturii, el a fost convins că Hristos urma să Se întoarcă în jurul anului 1843. Mai târziu a acceptat timpul stabilit de milleriţi, 22 octombrie 1844. Dar după ce au trecut şi aceste date, Miller a fost foarte criticat şi luat în râs pentru că a dat naşte-re la aceste aşteptări nefondate. Chiar şi aşa, el nu a renunţat la credinţa şi nădejdea lui.

Pe 10 noiembrie 1844, Miller i-a scris prietenului lui apropiat, Joshua V. Himes: „Am aşteptat şi am privit înainte spre fericita nădejde, sperând să realizez lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le-a spus despre Sion. Da, deşi am fost dezamăgit de două ori, încă nu sunt doborât şi nici descurajat.

Dumnezeu a fost cu mine în Duhul şi m-a mângâiat. Acum am mult mai multe dovezi să cred în cuvântul lui Dumnezeu şi, deşi sunt înconjurat de vrăjmaşi şi batjocoritori, mintea mea este pe deplin liniştită şi speranţa mea în venirea lui Hristos este mai puternică decât niciodată. […] Fraţilor, ţineţi-vă strâns, nu lăsaţi pe nimeni să vă ia cununa. Eu mi-am aţintit mintea la o altă dată şi aici vreau să stau până când Dumnezeu îmi va da mai multă lumină – acea dată este astăzi, ASTĂZI şi ASTĂZI, până când Îl voi vedea pe Cel după care tânjeşte sufletul meu.”

Aceasta a continuat să fie convingerea lui Miller pentru tot restul vieţii lui. Pe 3 decembrie 1844, el îi scria lui Himes şi Sylvester Bliss: „Nu pot să mă aşez şi să scriu fără să mă gândesc că poate această scrisoare nu va ajunge niciodată la destinaţie. Totuşi, eu cred că trebuie să lucrăm până va veni Hristos.” În septembrie 1848, fiind deja complet orb, Miller spunea într-o scrisoare adresată lui Himes: „Cu adevărat ar fi o perioadă tristă şi melancolică pentru mine dacă nu ar fi acea «fericită nădejde» de a-L vedea pe Isus. […] Deşi ochii mei fizici sunt în întuneric, totuşi mintea mea este luminată de priveliştea strălucită şi glorioasă a viitorului.”

Miller a murit împăcat pe 20 decembrie 1849, lăsându-ne un exemplu convingător de angajament necondiţionat faţă de speranţa adventistă. Fie ca Domnul să ne ajute să trăim şi, dacă va fi nevoie, chiar să murim cu aceeaşi speranţă!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Un conducător care te inspiră

Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape. – Filipeni 4:4-5

Poziţia de conducere pare să genereze mândrie şi inaccesibilitate. Dar unii lideri de succes au reuşit să combine eficienţa şi umilinţa într-o manieră inspiratoare. Unul dintre ei a fost William A. Spicer (1865–1952), care s-a născut pe 19 decembrie 1865 în Freeborn, Minnesota. Având o pasiune arzătoare pentru câmpurile misionare, el a plecat ca misionar în Anglia şi India. A mai slujit şi ca secretar al Comitetului Misionar al bisericii (1901–1903), secretar al Conferinţei Generale (1903–1922) şi preşedinte al Conferinţei Generale (1922–1930).

Recunoscut ca un om al poporului, Spicer era foarte cunoscut şi mult îndrăgit. A dus o viaţă cumpătată, economisind cât de mult putea, căutând cele mai ieftine bilete de tren şi camere de hotel. Când familia şi prietenii i-au cerut să aleagă să stea în locuri mai bune şi mai sigure, el a răspuns: „Sunt suficient de bune. Am un pat. Domnul îmi va purta de grijă.” Într-o ocazie, el a spus următoarele despre hrană: „O pungă de arahide îmi ajunge o zi întreagă.” Spicer avea doar puţine haine şi chiar obişnuia să îşi spele singur rufele în chiuveta de la baie în hotelurile în care se caza. Pentru el, fiecare dolar economisit putea ajuta la înaintarea misiunii bisericii.

Fostul preşedinte al Conferinţei Generale, J. L. McElhany, a făcut referire la Spicer ca la un bărbat cu convingeri clare şi hotărâte, fără a fi mândru vreodată de propriile păreri. „El niciodată nu a avut o atitudine care să denote oficialitate, importanţă de sine sau autoritate arbitrară. […] El era gata să renunţe la orice funcţie sau răspundere oficială la fel cum era gata să o accepte. […] Atitudinea lui faţă de succesorii lui a fost aceea a unui sfătuitor blând şi serviabil, întotdeauna gata să ajute cu orice putea.” Ca predicator şi scriitor, el avea o mare capacitate de a inspira curaj în inimile credincioşilor. „Credinţa lui neclintită în triumful Mişcării advente se vedea în toate acţiunile lui.”

Nu contează atât de mult ce rol ţi-a fost încredinţat în a conduce. Să nu uiţi că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi îi influenţăm pe ceilalţi. Ce contează cu adevărat este cum ne exercităm acest rol la locul de muncă, în mediul academic, în biserică sau în alte cercuri sociale sau familiale. Oriunde eşti şi orice faci sau spui, „blândeţea ta să fie cunoscută de toţi oamenii” (Fil. 4:5)!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Puterea cuvintelor

Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea, şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! – Iacov 3:10

William KcKendree Carleton (cunoscut ca Will Carleton) a fost un poet american care a decedat pe 18 decembrie 1912, lăsând în urmă o moştenire literară foarte bogată. În faimoasa lui poezie, „The First Settler’s Story”, el relatează povestea unui bărbat îndrăzneţ care s-a mutat în Vest, într-un teritoriu rural în care erau probleme şi a luat-o şi pe scumpa lui soţie cu el. În acea viaţă singuratică, tânăra şi-a folosit toată puterea ca să îl ajute şi s-a străduit să transforme coliba lor umilă într-un loc plăcut de locuit. Timpul a trecut şi bărbatul a devenit foarte stresat din cauza izolării, a vremii nefavorabile, a recoltelor nereuşite şi a sărăciei.

Într-o seară, întorcându-se de la lucru, nu a văzut vacile în locul lor obişnuit unde se hrăneau. Preţ de jumătate de minut, el a acuzat-o pe soţia lui că nu a avut grijă de vaci şi doar a lenevit, lăsându-l pe el să facă toată treaba. Nu a primit niciun răspuns. Ea a rămas tăcută, dar totuşi, devastată. În după-amiaza următoare, simţind că se apropia o furtună, a plecat de la muncă mai repede şi a pornit spre casă. Acolo, pe masă, a găsit un bileţel scris cu creionul de soţia lui, în care îi spunea că vacile au ieşit din nou, deşi ea le îngrijise şi îi cerea să nu o certe, căci a mai plecat încă o dată să le caute. Ea şi-a încheiat mesajul cu un apel la inima lui: „Dragul meu, acoperă cu dragoste tăria care îmi lipseşte şi găseşte cuvinte blânde pentru mine când mă voi întoarce.”

A terminat de citit bileţelul şi apoi s-a auzit un tunet care anunţa începutul furtunii. Frenetic a ieşit în grabă cu câinele şi toată noaptea a căutat-o pe iubita lui soţie. De trei ori s-a întors acasă în speranţa că o va găsi acolo, dar în zadar. Dimineaţa devreme, când soarele a început să strălucească din nou, s-a întors şi el acasă. Vacile erau acolo, exact unde trebuiau să fie. Da, ea reuşise să le aducă înapoi! Atunci el a alergat înspre coliba lor şi acolo a găsit-o şi pe soţia lui, care zăcea extenuată şi fără viaţă pe podeaua rece… Casa lui îşi pierduse „sufletul” şi în mintea lui au continuat să răsune cuvintele ei scrise în bileţel: „Am încercat să fac ce am putut – am încercat!”

Cuvinte. Doar cuvinte. Dar cât de devastatoare pot fi! Will Carleton mai spune în poezia lui: „Băieţii care înalţă zmeiele lor îşi trag înapoi păsările cu aripi albe. Nu poţi face asta când laşi cuvintele să zboare.”

Doamne, ajută-mă ca întotdeauna cuvintele mele să fie o sursă de binecuvântare pentru ceilalţi, inclusiv pentru cei dragi mie. Amin!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Armonia Scripturii

Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa. – Faptele apostolilor 17:11

Una din secţiunile Bibliei care este foarte greu de sincronizat este cronologia împăraţilor evrei din 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici. După secole de studii exhaustive, comunitatea erudită a ajuns la concluzia că unele discrepanţe au fost simple greşeli în înregistrarea Bibliei. De exemplu, cum se poate spune în 2 Împăraţi 9:29 că Ahazia a început să domnească în al unsprezecelea an al lui Ioram din Israel, când în 2 Împăraţi 8:25 se spune că a fost în anul al doisprezecelea? Ca student la Oriental Institute de la Universitatea din Chicago, Edwin R. Thiele a încercat să îşi scrie disertaţia pe subiectul discrepanţelor biblice, dar îndrumătorul lui, W.A. Irwin, nu dorea ca un subiect atât de „fără soluţie” să fie discutat din nou. În cele din urmă, Irwin i-a permis lui Thiele să îşi scrie teza de doctorat despre acest subiect controversat. Plecând de la premisa că Biblia nu se contrazice, Thiele a încercat să sincronizeze cronologiile cu probleme.

Thiele a luat în calcul co-regenţele şi domniile care s-au suprapus şi, ori de câte ori a fost posibil, şi luna anului în care şi-a început domnia un conducător. Investigând mai adânc, Thiele a descoperit că multe discrepanţe aparente erau doar o „datare duală” – uneori, primul an al domniei împăratului era considerat anul ascensiunii sale la tron, iar alteori era înregistrat ca primul an al domniei sale.

Pe 17 decembrie 1943 , Edwin Thiele a primit distincţia de doctor din partea Universităţii din Chicago şi lucrarea lui de disertaţie a devenit o lucrare standard pentru cronologia biblică. Descoperirile renumitului erudit adventist au fost publicate pentru prima dată sub formă de articol în Journal of Near Eastern Studies (1994) şi apoi în cartea The Mysterious Numbers of the Hebrew Kings (1951, revizuită în 1965).

„Părţile mai dificile, mai grele ale Sfintelor Scripturi au fost folosite de sceptici ca un argument împotriva Bibliei; dar tocmai aceste părţi constituie o puternică dovadă despre inspiraţia divină a Bibliei” (Calea către Hristos, p. 107). De multe ori, problema nu este atât de mult cu Biblia, ci cu faptul că noi nu o înţelegem. Săpând puţin mai adânc, problemele noastre pot fi rezolvate şi îndoielile pot dispărea.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Deschizătura din Orion

Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. – Apocalipsa 21:2

Mulţi creştini evanghelici îşi centrează nădejdea lor escatologică în statul politic Israel şi vechea cetate Ierusalim. Dar luând în serios făgăduinţele lui Dumnezeu, „aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). În locul Ierusalimului făcut de om, noi aşteptăm Noul Ierusalim, făcut de Dumnezeu, care va coborî din cer (Apoc. 21:2).

Pe 16 decembrie 1848, Ellen White a avut o viziune despre zdruncinarea puterilor cerului. Ea a văzut că „puterile cerului vor fi zguduite prin glasul lui Dumnezeu. Atunci soarele, luna şi stelele vor fi mişcate din locul lor. Ele nu vor trece, dar vor fi zguduite de glasul lui Dumnezeu.

Nori negri, grei, s-au ivit şi s-au izbit unii de alţii. Văzduhul s-a desfăcut şi s-a rulat precum un sul; apoi am putut privi în sus prin spaţiul astfel deschis, către Orion, de unde venea vocea lui Dumnezeu. Cetatea cea sfântă va coborî prin acel spaţiu” (Scrieri timpurii, p. 41).

S-au făcut multe speculaţii pe baza acestei afirmaţii. Unii critici îi neagă relevanţa, spunând că nu există un „spaţiu deschis în Orion”. Din contră, alţii chiar arată asemănările dintre imaginile telescopice ale ne-buloasei Orion şi unele reprezentări ale celei de-a doua veniri a lui Hristos. Nu este mare diferenţă dacă există deja acea deschizătură în Orion sau nu. Ce vrea să spună Ellen White este că la cuvântul puternic al lui Dumnezeu, „soarele, luna şi stelele vor fi mişcate din locul lor” şi atunci „Cetatea cea sfântă va coborî prin acel spaţiu”. Să nu uităm că Cetatea cea Sfântă, Noul Ierusalim, va coborî din cer doar la sfârşitul mileniului (Apoc. 21:1-3,10).

Noi trebuie să înţelegem cum vor avea loc evenimentele finale pentru a evita denaturările speculative şi o recitire artificială a versetelor inspirate (Apoc. 22:18-19). Dar mult mai important decât a înţelege doar acele evenimente viitoare este ca noi să fim gata acum să trăim în prezenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui îngeri pentru toată veşnicia (Ps. 24:3-4; 1 Ioan 3:1-3). Toate tainele universului vor fi deschise atunci pentru noi pentru a le explora. Nimic din această lume păcătoasă nu se poate compara cu cerul! Tu şi cu mine trebuie să fim acolo!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Primul amendament

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” – Ioan 18:36

Mare parte din intoleranţa religioasă din întreaga lume derivă din unirea dintre puterile religioase şi cele seculare. Istoria a confirmat pericolul de a permite guvernelor seculare să emită legi care au legătură cu chestiuni religioase sau ca liderii religioşi să deţină puterea seculară.

În oricare situaţie, cei care nu se supun religiei oficiale ajung să îşi piardă libertatea religioasă şi, în multe cazuri, chiar sunt persecutaţi pentru credinţa lor.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii au înţeles valoarea despărţirii dintre biserică şi stat şi au exprimat acest lucru în Primul Amendament din Constituţie. Ratificarea acelui amendament a fost încheiată pe 15 decembrie 1791 şi sună astfel: „Congresul nu va elabora nicio lege care să stabilească o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii sau să reducă libertatea cuvântului sau a presei sau dreptul poporului la întrunire paşnică sau de a adresa guvernului cereri privind repararea nedreptăţilor.” Acest amendament a asigurat suficientă libertate pentru oameni de toate credinţele şi convingerile religioase ca să trăiască paşnic în aceeaşi ţară.

Dar în crizele de la sfârşitul timpului, Congresul Statelor Unite va emite legi cu privire la chestiuni religioase, libertatea religioasă fiind astfel restrânsă. Ellen White avertizează: „Când naţiunea noastră va decreta, în consiliile ei legislative, legi care să constrângă conştiinţa oamenilor cu privire la privilegiile religioase, impunând respectarea duminicii şi folosind forţa împotriva celor care ţin Sabatul zilei a şaptea, legea voinţei lui Dumnezeu va fi, practic, îndepărtată din ţara noastră şi apostazia naţională va fi urmată de ruină naţională” (Evenimentele ultimelor zile, pp. 133–134).

Hristos Şi-a înfiinţat biserica Sa ca entitate religioasă, fără putere seculară. El chiar a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). El a mai spus: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21). Separarea dintre biserică şi stat este cu adevărat un principiu al Noului Testament care trebuie înălţat şi promovat de toţi cei care doresc să rămână credincioşi învăţăturilor lui Hristos.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Predicții astrologice

Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. – 1 Ioan 4:1

Era noastră postmodernă mistică a aclamat mulţi aşa-zişi profeţi şi vraci. Cel mai cunoscut dintre ei este astrologul francez Michel de Nostradamus (1503–1566). Născut pe 14 decembrie 1503, în St-Rémy, Franţa, Nostradamus a lucrat mai întâi ca farmacist – a căutat remedii naturale – şi apoi s-a îndreptat înspre ocultism. El a scris multe volume de catrene care, toate la un loc, se spune că ar conţine cel puţin 6 338 de profeţii. Dar cea mai faimoasă lucrare a sa este Les Propheties (1555) scrisă în stil poetic şi publicată şi în limba engleză cu titlul Prophecies (1672).

Adepţii lui Nostradamus susţin că el a prezis multe evenimente istorice, inclusiv cele două războaie mondiale şi 11 septembrie, dar şi despre ascensiunea lui Napoleon şi Adolf Hitler, chiar şi despre victoria prezidenţială a lui Donald Trump. Dar ne-am putea întreba în ce măsură oamenii au tendinţa să observe evenimentele contemporane în aceste aşa-zise predicţii? În Prophecies X.72 a lui Nostradamus, el spune: „În anul 1999, în luna a şaptea, din cer va veni un mare Împărat al Groazei: pentru a-l aduce din nou la viaţă pe marele Împărat al mongolilor, înainte şi după ce Marte va domni prin noroc.” Acel an a trecut şi această profeţie nu s-a împlinit!

În Prophecies I.48, Nostradamus prezicea astrologic: „Când vor trece douăzeci de ani de domnie a Lunii, altcineva va prelua domnia timp de şapte mii de ani. Când extenuatul Soare îşi reia ciclul, atunci profeţia şi ameninţările acestea se vor împlini.” Dar când vor începe cei „şapte mii de ani”? Escatologia biblică nu lasă loc la o astfel de perioadă profetică!

Indiferent dacă s-au împlinit sau nu, toate predicţiile astrologice şi vrăjile sunt strict interzise de Biblie (Is. 47:12-15). De asemenea, noi am fost avertizaţi împotriva prorocilor mincinoşi şi a predicţiilor lor neîmplinite (Deut. 18:21-22; Ier. 28:8-9). Dacă profeţii adevăraţi descriu evenimentele viitoare în manieră concretă, profeţii falşi descriu în termeni generali şi folosesc un limbaj ambiguu. Astfel, predicţiile neîmplinite sunt considerate a fi doar o interpretare greşită.

Lumea se apropie de final şi numărul profeţilor falşi va fi tot mai mare. Tu şi cu mine ar trebui să fim bine înrădăcinaţi în Biblie şi pregătiţi să facem faţă acestor provocări.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Îmbrăcămintea minții

Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. – Matei 12:34

De obicei, oamenii asociază termenii „haină” şi „a te îmbrăca” cu moda. Dar faimosul scriitor şi lexicograf englez Samuel Johnson (1709–1784), care a decedat pe 13 decembrie 1784, sugera foarte bine că „vorbirea este îmbrăcămintea minţii”. Autorul pare să sugereze că vorbirea, limbajul, este o formă de împodobire, modul în care gândurile noastre sunt împodobite. Dacă există nenumărate feluri de îmbrăcăminte, tot aşa există şi nenumărate modalităţi de a ne exprima gândurile, unele mai atractive şi mai îngrijite decât altele.

Ca rol general, limbajul este o metodă eficientă de exprimare proprie. Când Isus a declarat că „din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34), El sugera că ceea ce spunem şi modul în care vorbim le comunică celorlalţi în mare cine suntem. Limbajul ne reflectă simţămintele interioare şi emoţiile, priorităţile şi dorinţele. Altfel spus, „judecându-i pe alţii nu spui cum sunt ei, ci spui cum eşti tu” (Mathias Tualima Tunai).

Dar limbajul este folosit adesea pentru a acoperi şi distorsiona realitatea. În Matei 23, Isus pune în contrast discursurile morale ale cărtu-rarilor şi fariseilor cu propria lor imoralitate ascunsă. Otto von Bismarck (1815–1898), fondator şi cancelar al Imperiului German, declara că „oamenii nu mint niciodată mai mult decât după vânătoare, în timpul unui război sau înainte de alegeri”. Cu siguranţă, lumea noastră ar fi aproape un paradis dacă politicienii aleşi ar implementa toate promisiunile făcu-te înainte de alegeri!

Repetarea unei minciuni exercită o influenţă foarte negativă nu doar asupra celorlalţi, ci în special asupra mincinosului. Noi suntem avertizaţi că „cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului; ele au puterea de a influenţa caracterul. Oamenii sunt influenţaţi de propriile cuvinte. […] Odată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o şi au” (Hristos, Lumina lumii, p. 323).

Ce binecuvântare am simţi dacă am fi mai preocupaţi de ceea ce spunem altora decât de ceea ce spun alţii despre noi! Să nu uităm că cuvintele noastre au puterea de a-i distruge sau salva pe oameni, de a le submina sau înălţa reputaţia. Doamne, ajută-mă să le vorbesc altora cu aceeaşi bunătate cu care aş vrea ca ei să îmi vorbească!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Un filantrop pasionat

Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi. – 1 Tesaloniceni 3:12

Nicio fiinţă umană nu poate schimba întreaga lume, dar noi putem face diferenţa în vieţile celor care ne sunt aproape. Această noţiune este exprimată foarte bine de mottoul ADRA – Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor, care spune: „Schimbând lumea, începem cu o singură viaţă.” Dar foarte mult depinde de echilibrul dintre ce cheltuim pentru noi înşine şi ce folosim pentru omenire şi cauza lui Dumnezeu.

Milton S. Afonso s-a născut pe 12 decembrie 1921, în orăşelul Nova Lima, Minas Gerais, Brazilia. Având un început modest, el a trudit din greu şi a devenit astfel un om de afaceri de mare succes. Una din principalele lui companii, Golden Cross, a devenit a patra companie de asigurări de sănătate din Brazilia. Chiar şi aşa, el nu şi-a pierdut niciodată pasiunea de a-i ajuta pe copiii nevoiaşi şi nici entuziasmul pentru mesajul adventist pe care l-a acceptat pe când era adolescent. Ca filantrop, el a ajutat la îmbunătăţirea infrastructurii multor şcoli şi colegii, a sponsorizat mii de studenţi anual şi chiar a condus un lanţ de orfelinate. Tot el a ajutat la construirea şi întreţinerea marii reţele de radio şi televiziune adventistă din Diviziunea America de Sud.

Afonso spunea următoarele despre motivaţia sa filantropică: „Biblia ne învaţă că noi ar trebui să ne dezvoltăm talentele şi să prosperăm. […] Totuşi, niciodată nu m-am gândit să fac bani doar pentru satisfacţia mea. Cel mai important lucru pentru mine este să îi ajut pe nevoiaşi, să le ofer case orfanilor şi copiilor abandonaţi şi să susţin predicarea veştii bune a mântuirii. Aceste lucruri îmi oferă o mare satisfacţie personală. Uneori oamenii mă critică pentru că sunt prea generos, acuzându-mă că ofer bani doar pentru a mă da mare. Dar nu este adevărat. Pot spune cu sinceritate că nu m-am lăudat niciodată că am ajutat pe cineva.”

Lucrarea de pe pământ a lui Isus Hristos este cel mai puternic apel la filantropie faţă de semenii noştri. Dar „cine este aproapele meu” (Luca 10:29) astăzi? Ellen White răspunde: „Semenul nostru este orice fiinţă umană care are nevoie de simpatia şi serviciile noastre amiabile. Toţi suferinzii şi nevoiaşii din toate categoriile sociale sunt semenii noştri şi când nevoile lor ne sunt aduse la cunoştinţă, este datoria noastră să le alinăm atât cât ne stă în putinţă” (Mărturii pentru biserică, vol. 4, pp. 226–227).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico