Tag - devotional

Precursorii adventistmului

După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim şi au întrebat: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.” – Matei 2:1-2

Evanghelia după Matei vorbeşte despre trei magi înţelepţi de la Răsărit care au venit să se închine nou-născutului Împărat Isus Hristos. Formal, ei nu făceau parte din poporul lui Dumnezeu, dar ni se spune că ei studiau Scriptura ebraică şi au înţeles că sosise vremea ca Mesia să vină.

O stea tainică i-a condus în cele din urmă la Betleem, unde L-au găsit pe Isus. Tot aşa, alţi oameni au descoperit învăţături biblice semnificative studiind Scriptura pentru ei.

Francisco Hermógenes Ramos Mexia (1773–1828) s-a născut în Buenos Aires, Argentina, pe 1 decembrie 1773 (nu 20 noiembrie). El a devenit un proprietar de pământuri foarte bogat şi proeminent în provincia Buenos Aires, dar şi un apărător al băştinaşilor indieni. Cu o educație romano-catolică, el a fost o persoană religioasă devotată studierii Scripturii. Interesul său pentru profeţia biblică a fost influenţat de Manuel Lacunza (1731–1801), un iezuit din Chile. Dar Francisco a mers mult mai departe în înţelegerea Bibliei decât acesta din urmă.

Juan Carlos Priora spune că Ramos Mexia punea accent pe Biblie ca fiind singura sursă de credinţă şi doctrină; considera că Isus Hristos şi apostolii erau singura temelie adevărată a bisericii creştine, păzea Sabatul zilei a şaptea şi afacerea lui chiar era închisă în acea zi; credea în a doua venire literală şi iminentă a lui Isus; înţelegea starea morţilor ca fiind o dezintegrare, în aşteptarea învierii la a doua venire a lui Isus; a scos în evidenţă mântuirea doar prin credinţa în Hristos; a acceptat botezul prin scufundare; a respins transsubstanţierea; a acceptat preoţimea universală a tuturor credincioşilor şi se opunea închinării la icoane.

Ramos Mexia s-a confruntat cu o opoziţie puternică din partea liderilor religioşi şi politici contemporani, dar nu a renunţat niciodată. Considerat primul adventist de ziua a şaptea modern, el era singurul care susţinea aceste învăţături biblice în acea zonă. Dacă eşti chemat să îţi aperi credinţa fiind singur, să nu uiţi că Dumnezeu are nevoie de stele care să fie gata să strălucească pentru El indiferent de vreme şi circumstanţe.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Libertatea religioasă

Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului. – Iosua 24:15

Libertatea este unul din drepturile fundamentale ale omului pe care tindem să îl preţuim doar când ne este luat. La scurtă vreme după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial (1939–1945), au fost luate măsuri importante pentru a evita reapariţia unei astfel de catastrofe în viitor. A fost înfiinţată Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) pe 24 octombrie 1945, ca o organizaţie interguvernamentală care să promoveze cooperarea internaţională. Pe 10 decembrie 1948, Adunarea Generală ONU ţinută la Paris a adoptat „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, cu 30 de articole, recunoscând demnitatea şi valoarea inerentă a omului şi afirmându-i drepturile umane şi libertăţile fundamentale.

Referitor la libertatea religioasă, articolul 18 din declaraţie spune: „Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor.” Neţinând seama de conţinutul acestui articol, unele grupări religioase fundamentale încă aplică pedeapsa cu moartea pentru cei care ies din rândurile lor şi pentru cei care îi încurajează.

Foarte preocupată de manifestările de intoleranţă religioasă, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în mod tradiţional a promovat libertatea religioasă şi, recent, a organizat mai multe „festivaluri de libertate religioasă” mari în toată lumea. Libertatea de conştiinţă şi religie trebuie acordată tuturor, nu doar celor de la putere. Iosua era cu totul hotărât să „slujească Domnului” şi să îi încurajeze şi pe alţii să facă la fel. În acelaşi timp, el le-a permis celor care erau sub conducerea sa să îşi urmeze propria cale, în ciuda consecinţelor negative (Iosua 24:15).

Ar trebui să fim foarte recunoscători Domnului şi celor care au trasat calea pentru libertatea religioasă de care ne putem bucura astăzi în multe regiuni ale lumii. Dar acum stindardul libertăţii religioase este în mâinile noastre. Să ne rugăm şi să lucrăm pentru a ajuta oamenii din regiunile în care acest drept este încălcat.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Întoarcerea în lucrare

Şi acolo, Ilie a intrat într-o peşteră şi a rămas în ea peste noapte. Şi Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Ce faci tu aici, Ilie?” – 1 Împăraţi 19:9

Descurajarea ne poate transforma în cei mai răi duşmani ai propriilor noastre proiecte şi poate submina planurile lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Pe 9 decembrie 1856, fiind în Round Grove, Illinois, Ellen White a avut o viziune despre starea spirituală critică a unor familii adventiste, păzitoare ale Sabatului, care se mutaseră de pe coasta de est a Statelor Unite în Waukon, Iowa. Vremea era foarte rea, un amestec de multă zăpadă şi ploaie, şi Ellen chiar a scris: „Nu am mai văzut niciodată o vreme atât de răcoroasă.” Lui James White îi era teamă de călătoria lungă până la Waukon, dar Ellen a spus: „Vom merge.”

Era la începutul iernii şi, pentru a ajunge în Iowa, trebuiau să treacă de marele râu Mississipi. Nu exista niciun pod şi nicio barcă nu putea naviga prin apa acoperită de gheaţă. Pentru a trece în siguranţă de partea cealaltă, ei depindeau de soliditatea gheţii peste care trecea cam un metru de apă. Când au ajuns la râu, Josiah Hart s-a ridicat în picioare în sanie şi a spus: „Am ajuns la Marea Roşie. Să trecem?” Ellen White a răspuns: „Mergi înainte, încrede-te în Dumnezeul lui Israel.” Au trecut prin credinţă acel râu periculos şi în cele din urmă au ajuns la Waukon, unde i-au întărit pe credincioşii adventişti şi au recâştigat doi predicatori adventişti puternici.

În Waukon, James şi Ellen White au fost duşi la un magazin unde Hosea Mead, un adventist din Washington, New Hampshire, şi J.N. Loughborough, un fost predicator adventist, lucrau acum ca tâmplari. James şi Ellen au rămas în sanie şi de îndată ce Loughborough a ajuns la sanie, Ellen l-a întrebat: „Ce faci tu aici, Ilie?” Uimit, el a răspuns: „Lucrez împreună cu fratele Mead la tâmplărie.” Apoi a întrebat a doua oară: „Ce faci tu aici, Ilie?” Chiar şi a treia oară: „ Ce faci tu aici, Ilie?” Datorită vizitei lui James şi Ellen White în Waukon, Loughborough a renunţat la tâmplărie şi J.N. Andrews, la agricultură. Amândoi s-au întors în lucrare şi au devenit predicatori şi scriitori foarte influenţi.

Dacă ţi-ai luat o „vacanţă” de la a face misiunea pe care ţi-a încredinţat-o Domnul, acesta este momentul potrivit să te întorci. Te rog, nu amâna această decizie!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

„Ne vom întâlni în cer”

Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. – 2 Timotei 4:6

James şi Ellen White plănuiau să îi viziteze pe credincioşii adventişti din statele New Hampshire, Vermont şi New York. Aşa că i-au lăsat pe cei trei băieţi ai lor – Henry, Edson şi Willie – cu familia Howland din Topsham, Maine. Dar în timp ce James şi Ellen călătoreau, James a avut un vis că ceva nu era bine cu copilaşii lor. Întorşi la Topsham, părinţii au descoperit că scumpul lor băiat, Henry, care avea 16 ani, avea o răceală severă. La patru zile după întoarcerea lor, răceala s-a transformat în pneumonie şi starea lui de sănătate se înrăutăţea tot mai mult.

Dându-şi seama că nu va mai trăi mult, Henry a avut nişte discuţii mişcătoare cu părinţii şi fraţii lui. El i-a cerut mamei lui, care îl însoţea: „Mamă, promite-mi că, dacă mor, voi putea fi dus la Battle Creek şi pus la odihnă lângă fratele meu mai mic, John Herbert [care murise la doar trei luni], ca să putem fi înviaţi împreună în dimineaţa învierii.”

Cu două zile înainte ca Henry să moară, el le-a cerut fraţilor lui să se aşeze lângă el. Lui Edson i-a spus: „Eddie, nu îţi voi mai fi frate; niciodată să nu renunţi la a încerca să faci binele; patul de moarte nu este cel mai bun loc unde să te pocăieşti.” Iar lui Willie i-a spus: „Willie, fii băiat bun, ascultă de părinţi şi ne vedem în cer – să nu plângi după ce voi muri.”

Apoi Henry l-a chemat pe tatăl lui şi i-a spus: „Tată, îţi pierzi fiul. Îţi va fi dor de mine, dar să nu plângi. Este mai bine pentru mine. Nu voi mai fi recrutat în timpul [Războiului Civil American] şi nu voi fi martor la ultimele şapte plăgi. A muri atât de fericit este un privilegiu.”

Pe 8 decembrie 1863, fiul care era pe moarte i-a spus mamei lui: „Mamă, ne vom întâlni în cer în dimineaţa învierii, căci ştiu că vei fi acolo.” Apoi i-a salutat şi sărutat pe fraţi, părinţi şi prieteni. Arătând în sus, el a şoptit ultimele cuvinte: „Cerul este atât de dulce!” A murit la ora 13:30. Cu două zile înainte chiar a dictat un mesaj special către tineri, în care spunea: „Vreau să fac apel la toţi prietenii mei tineri să nu permită ca plăcerile sau realizările din această lume să eclipseze dragostea Mântuitorului. […] Petreceţi cele mai bune zile ale voastre slujindu-I Domnului. Rămas-bun!” Te rog, meditează la acest mesaj!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Înfometați după Cuvântul lui Dumnezeu

Iată, vin zile, zice Domnul, Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. – Amos 8:11

Biblia este cea mai iubită şi cea mai urâtă carte. H. L. Hastings spunea: „Ciocanele necredincioşilor s-au îngrămădit în jurul acestei cărţi timp de veacuri, dar ciocanele s-au tocit şi nicovala încă rezistă.” Pe de altă parte, mulţi oameni şi-au sacrificat viaţa pentru a studia şi răspândi Biblia, aşa cum au făcut-o valdenzii în Evul Mediu şi încă o fac creştinii în unele regiuni mai ostile din lume.

Iubirea pentru Biblie a fost demonstrată foarte bine de o fetiţă galeză, pe nume Mary Jones (1784–1864). Ea avea dorinţa puternică de a avea o Biblie a ei în galeză; dar în acele vremuri, Bibliile erau foarte rare şi scumpe. La nouă ani, Mary a început să îşi strângă bănuţi pentru a cumpăra o Biblie. Şase ani mai târziu (1800), ea a mers desculţă 42 de kilometri până la Bala, Ţara Galilor, pentru a-l vedea pe pastorul anglican Thomas Charles, singurul care avea Biblii de vânzare în acea zonă. El i-a vândut trei Biblii la preţ de una şi povestea ei a ajuns să fie subiect de discuţie în toate bisericile.

Era nevoie mare ca preţurile la Biblii să scadă în Ţara Galilor. Inspirat de povestea lui Mary, pe 7 decembrie 1802, pastorul anglican Joseph Hughes a pus o întrebare îndrăzneaţă liderilor de la Religious Tract Society: „Dacă pentru Ţara Galilor, de ce nu şi pentru împărăţie? Dacă pentru împărăţie, de ce nu şi pentru lume?” Această întrebare a continuat să răsune în minţile acelor conducători. Astfel că, pe 7 martie 1804, a luat fiinţă Societatea Biblică Străină şi Britanică, deschizând calea pentru înfiinţarea mai multor societăţi biblice în toată lumea.

Astăzi, toată Biblia este disponibilă în peste 600 de limbi şi cel puţin una din cărţile sale, în aproape alte 2 400. Dar aceasta nu înseamnă neapărat că, cu cât este Biblia mai disponibilă, cu atât mai mult o vor citi oamenii. Niciodată în istorie nu am fost asaltaţi de atât de multe lucruri care ne distrag atenţia şi care ne iau din timpul pe care ar trebui să îl petrecem cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate tragică deoarece, aşa cum spune o zicală mai veche, „fie Biblia te va ţine departe de păcat, fie păcatul te va ţine departe de Biblie”. Astăzi ar putea fi o ocazie bună pentru a ne reevalua priorităţile, pentru ca Dumnezeu şi Cuvântul Său să poată ocupa primul loc în activităţile noastre zilnice. Acest lucru ne-ar face viaţa mult mai uşoară!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Prima săptămână de rugăciune

Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” – Luca 11:1

Îţi aminteşti de vreo săptămână de rugăciune care a devenit un punct de cotitură în viaţa ta? Săptămânile de rugăciune moderne de obicei sunt perioade de reînviorare spirituală prin care se doreşte consolidarea relaţiei cu Dumnezeu. Dar primele săptămâni de rugăciune ale adventiştilor urmăreau atât să adâncească experienţa convertirii, dar şi să stimuleze generozitatea. Ele chiar puteau fi numite săptămâni de slujire.

La mijlocul anilor 1880, Biserica Adventistă creştea semnificativ, dar membrii nu erau suficient de generoşi pentru a susţine misiunea bisericii care era în continuă creştere. Multe conferinţe locale aveau datorii, lucrarea misionară în oraşe ducea lipsă de mijloace şi lucrători, International Tract and Missionary Society nu avea fonduri, misiunile externe aveau datorii mari la Review and Herald şi toate şcolile adventiste erau îndatorate şi aveau nevoie de clădiri mai mari. Cum putea fi schimbată această situaţie plină de provocări?

Duminica, 6 decembrie 1885, în cadrul sesiunii Conferinţei Generale, s-a pus deoparte perioada 25 decembrie 1885 – 2 ianuarie 1886, pentru prima „săptămână de rugăciune” adventistă sau „săptămână de rugăciune şi smerire” (G. I. Butler). Delegaţii de la acea sesiune au făcut apel „la toţi preşedinţii de conferinţe, pastorii şi prezbiterii bisericii să acorde acestei chestiuni atenţia lor imediată şi loială şi să se asigure că fiecare biserică şi, pe cât posibil, fiecare persoană să fie informată cu privire la natura şi obiectul acestei săptămâni de rugăciune şi ca toţi să se alăture în a se smeri înaintea lui Dumnezeu şi de a pleda la El pentru o convertire mai profundă, pentru ca binecuvântarea Lui să cadă asupra lucrării înce-pute şi ca El să deschidă inimile celor care au mijloace, să îşi folosească talentul pe care Dumnezeu li l-a încredinţat pentru a trimite adevărul naţiunilor de pe pământ, să adune un popor pentru numele Său.”

Adesea rugăciunile noastre se concentrează atât de mult asupra noastră, asupra nevoilor şi preocupărilor noastre. Chiar ne putem ruga pentru nevoile celorlalţi, dar fără să îi ajutăm. Ne putem ruga pentru predicarea Evangheliei în toată lumea, dar fără să susţinem această lucrare prin mijloacele noastre. Pe lângă rugăciune pentru noi şi alte proiecte, noi ar trebui să susţinem misiunea bisericii cu influenţa şi resursele noastre personale.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Dragostea irezistibilă

Cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul, căci Dumnezeu era cu El. – Faptele apostolilor 10:38

Faimosul misionar David Livingstone (1813–1873) spune: „Dumnezeu a avut doar un Fiu şi pe El L-a făcut misionar.” Da, Biblia afirmă că Dumnezeu „L-a dat pe singurul Său Fiu” (Ioan 3:16), dar Hristos a explicat şi mai mult spunând despre viaţa Lui că „Eu o dau de la Mine” (Ioan 10:18). Asta înseamnă că Hristos a fost cel mai mare misionar voluntar care a existat vreodată. La timpul stabilit, El a părăsit curţile cereşti şi a venit în această lume să Îşi împlinească uimitoarea Lui misiune voluntară de a sluji celor în nevoie şi în cele din urmă de a-Şi sacrifica viaţa pentru oameni.

Urmând exemplul lui Hristos de misiune voluntară, mulţi voluntari adventişti de ziua a şaptea au mers pe tot mapamondul pentru a sluji. La Consiliul de toamnă din 1968 al Conferinţei Generale s-a înfiinţat Adventist Volunteer Service Corps, care trimite voluntari să slujească timp de unul sau doi ani „în străinătate în lucrarea misionară întreţinându-se singuri”. Această entitate a fost în cele din urmă reorganizată în Adventist Volunteer Service (AVS), care cuprinde proiectele misionare adventiste oficiale „pe termen scurt şi lung” din toată lumea şi datele voluntarilor care conduc aceste proiecte.

Voluntarii ajută ca această lume să fie un loc mai bun în care să trăim. Conştienţi de importanţa acestor lucruri, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, în sesiunea din plen din 17 decembrie 1985, a stabilit ca data de 5 decembrie să fie Ziua Internaţională a Voluntarilor pentru dezvoltarea economică şi socială. Ei îndemnau guvernele „să ia măsuri pentru a conştientiza oamenii de contribuţia importantă a serviciului de voluntariat, stimulând tot mai mulţi oameni în toate acţiunile să îşi ofere serviciile ca voluntari, atât în ţară, cât şi în străinătate”.

În Fapte 10:38, Petru spune că Hristos „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul, căci Dumnezeu era cu El”. Dacă urmăm exemplul lui Hristos, putem folosi data de 5 decembrie ca o zi specială pentru a încuraja slujirea voluntară în comunităţile locale. În fiecare zi ar trebui să Îl reprezentăm pe Hristos înaintea lumii şi să transmitem celor din jur dragostea Lui. Ia-ţi timp astăzi să creezi o strategie care poate face diferenţa în viaţa celorlalţi.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Viața fără limite

Pot totul în Hristos, care mă întăreşte. – Filipeni 4:13

Dushka era foarte încântată şi avea multe aşteptări! Ca moaşă şi asistentă medicală la Secţia pediatrie în Melbourne, Australia, ea a participat la sute de naşteri şi a îngrijit mulţi nou-născuţi. Acum, la vârsta de 25 de ani, ea urma să aibă copilul ei! Doctorii şi ecografiile i-au confirmat că totul era bine şi că urma să aibă un băieţel.

Pe 4 decembrie 1982 s-a născut Nicholas (sau „Nick”), dar doctorul l-a dus din sală fără a-i permite mamei lui să îl vadă. Nimeni nu i-a trimis flori. Îngrijorată din cauza acestei situaţii, ea l-a întrebat pe doctor dacă bebeluşul era sănătos. Linişte! Bombardat cu atâtea întrebări, doctorul i-a răspuns sec: „Phocomelia”, iar tânăra mamă a fost devastată. Pentru că asistase la naşterea atâtor copii normali, Dushka şi soţul ei, Boris, nu puteau înţelege de ce Dumnezeu a permis ca băieţelul lor să intre în viaţă fără mâini şi fără picioare.

Dushka şi Boris au avut nevoie de puţin timp pentru a-şi accepta copilul anormal. Dar Nick a avut nevoie de şi mai mult timp pentru a se accepta. Dar în cele din urmă au realizat că Dumnezeu a avut un plan pentru Nick. Cu foarte multă determinare, Nick a mers la şcoală, a început să practice sporturi şi chiar a devenit un puternic evanghelist creştin şi un vorbitor motivaţional. Pe 12 februarie 2012, s-a căsătorit cu Kanae Miyahara şi cuplul are doi băieţi.

În cartea lui, Viaţa fără limite (Doubleday, 2010), Nick Vujicic spune: „Nu întotdeauna poţi controla ce ţi se întâmplă. Sunt unele întâmplări în viaţă care nu sunt din vina ta sau nu stă în puterea ta să le opreşti… Vezi, eu nu cred că ni se dă mai mult decât putem noi duce. Îţi promit că pentru fiecare dizabilitate pe care o ai, eşti binecuvântat cu şi mai multe capacităţi de a birui provocările” (p. 12).

Uneori cea mai bună cale de a pune capăt plângerilor şi de a birui simţământul de autocompătimire este să întâlneşti pe cineva care este într-o situaţie mai rea decât a ta. Un vechi proverb spune: „Mă plângeam că nu am pantofi, până am întâlnit pe cineva care nu avea picioare.” Când eşti ispitit să te plângi de starea ta, nu uita că nu eşti singurul care suferă neajunsuri şi slăbiciuni. Când eşti ispitit să renunţi, nu uita că Dumnezeu doreşte să te întărească şi să te folosească la fel cum L-a folosit pe Nick.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

O inimă nouă

Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. – Ezechiel 36:26

În ianuarie 2017, Organizaţia Mondială a Sănătăţii raporta că în ultimii 15 ani, bolile arterelor coronare au fost ucigaşul numărul unu în lume. Multe cercetări ştiinţifice şi măsuri de prevenire au ca scop îmbunătăţirea acestor statistici, dar chiar şi aşa, vine vremea când inima noastră nu mai funcţionează aşa cum ar trebui.

Pe 3 decembrie 1967, chirurgul sud-african dr. Christiaan N. Barnard (1922–2001) a făcut la Spitalul Groote Schuur din Cape Town primul transplant de inimă din lume de la om la om şi al doilea transplant general de inimă. Pacientul a fost Louis Washkansky, care a mai trăit doar 18 zile cu inima nouă. Dar odată cu crearea medicamentelor mai puternice împotriva respingerii în caz de transplant şi cu o experienţă mai vastă, operaţia de transplant de inimă a devenit o procedură standard în lume.

În sens spiritual, toate fiinţele umane au nevoie de un transplant de inimă. Domnul ne-a făgăduit că El Însuşi va face această procedură. În Ezechiel 36:26, El spune: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.” Versetul 27 prezintă motivul: „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.”

Iar Ieremia 31:33 adaugă: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” În realitate, „inimile noastre sunt rele şi nu le putem schimba. … Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile omeneşti: toate acestea au sfera lor de acţiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot cu-răţi izvoarele vieţii. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viaţă de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbaţi de la păcat la sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viaţă ale sufletului şi să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfinţire” (Calea către Hristos, p. 18).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Talentul nu este suficient

Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu poţi suferi pe cei răi. […] Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. – Apocalipsa 2:2-4

Unul din cei mai talentaţi şi prolifici compozitori de imnuri adventişti a fost Franklin E. Belden (1858–1945), fiul surorii mai mari a lui Ellen White, Sarah. Cunoscut ca Frank Belden, el putea compune şi melodia, şi versurile unui cântec pe baza subiectului unei predici care era ţinută de la amvon. La sfârşitul programului, el împreună cu soţia lui cântau noul imn şi apoi îi ofereau predicatorului o copie a cântecului, ca suvenir.

Cartea de imnuri adventiste conţine mai multe cântece de-ale lui. De exemplu: „Să păzesc, Isuse-nvaţă-mă Legea Ta!” este un imn al predării totale. Prima strofă în limba engleză spune: „Eu voi fi, Mântuitorule, doar al Tău” şi „Voi face voia Ta, O, Doamne, nu a mea.” Ultima strofă a melodi-ei „Cover with His Life” spune: „Împăcat prin moartea Sa pentru păcatul meu, Îndreptăţit de viaţa Sa desăvârşită şi curată, Sfinţit prin ascultarea de Cuvântul Său, Proslăvit la întoarcerea Domnului.” Mulţi oameni au găsit mângâiere şi asigurare în cuvintele „A Shelter in the Time of Storm”.

În „The Judgment Has Set” se vorbeşte despre solemnitatea judecăţii lui Dumnezeu. Imnul „Deşi nu ştim când” accentuează nevoia de a „veghea şi de a fi gata” pentru a doua venire a lui Hristos. În „Joy By and By” se vorbeşte despre bucuria care va fi „atunci când lucrarea va fi încheiată” şi „lucrătorii se vor aduna acasă”.

Belden a murit pe 2 decembrie 1945, lăsând în urmă o moştenire bogată de imnuri spirituale. Dar, din nefericire, viaţa lui personală nu a reflectat pe deplin tonul spiritual al imnurilor sale. Deja în 1895, Ellen White i-a scris din Australia: „Este posibil ca oamenii a căror slujbă are legătură cu lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum au făcut tâmplarii lui Noe, să se împotrivească influenţelor divine” (Scrisoarea 15, 1895). În 1897, ea adăuga: „Frank, ce îţi mai pot spune? Din lumina pe care am primit-o de la Dumnezeu, ştiu că în căminul tău lipseşte rugăciunea. Timpul peregrinării tale aici este scurt. Tu crezi că te-ai predat lui Dumnezeu, dar niciodată nu ai renunţat pe deplin la simţămintele tale de amărăciune împotriva celorlalţi” (Scrisoarea 29, 1897).

Dacă un profet adevărat ţi-ar trimite o scrisoare personală, care crezi că i-ar fi tonul? Meditează la acest lucru astăzi şi schimbă ce trebuie schimbat.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico