Archive - februarie 2018

Legământul necurmat

Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. – Exodul 31:16

Începuturile umile pot avea rezultate uriaşe! Acesta a fost cazul bogatului arsenal de publicaţii adventiste cu privire la Sabat.

William Miller spunea în „Lecture on the Great Sabbath” (1842) că „Sabatul care rămâne trebuie păzit în prima zi a fiecărei săptămâni, ca un semn necurmat.” Predicatorul millerit Thomas M. Preble a răspuns afirmaţiei lui într-un articol, „The Sabbath”, publicat în Hope of Israel, 28 februarie 1845. La scurtă vreme după aceea, Preble şi-a extins articolul şi l-a publicat într-o broşură intitulată A Tract, Showing that the Seventh Day Should Be Observed as the Sabbath, Instead of the First Day; „According to the Commandment” (1845).

Preble susţinea că (1) „doar un singur fel de Sabat i-a fost dat lui Adam şi pentru noi rămâne unul singur” şi astăzi (Evr. 4:4-11); (2) la cruce au luat sfârşit doar sabatele ceremoniale, şi nu Sabatul moral original; (3) „în mod evident, ucenicii păzeau prima zi a săptămânii ca o sărbătoare, în amintirea învierii lui Hristos, dar nu ca Sabat; (4) schimbarea postapostolică de la Sabat la duminică a fost lucrarea „cornului celui mic”, care se încumeta să schimbe „vremurile şi legea” (Dan. 7:25); (5) „dacă copiii lui Dumnezeu sunt adevăratul Israel,” atunci şi noi ar trebui să păzim Sabatul şi (6) „noi ar trebui să începem Sabatul vinerea seara şi să îl încheiem sâmbătă seara.”

Articolul lui Preble l-a convins pe Joseph Bates, din Fairhaven, Massachusetts, să accepte Sabatul zilei a şaptea, iar mai târziu acesta a scris în broşurile sale despre acest subiect. Bates a devenit cel mai influent dintre primii adventişti de ziua a șaptea care i-au condus pe foştii mille-riţi să accepte Sabatul. Printre ei era şi un cuplu proaspăt căsătorit, James şi Ellen White. În cele din urmă, J. N. Andrews a devenit cel mai de seamă teolog despre Sabat pe care l-a avut denominaţiunea.

Ca un legământ necurmat între Dumnezeu şi copiii Săi credincioşi, Sabatul zilei a şaptea a străbătut veacurile ca un canal de binecuvântări divine pentru omenire. Şi tu eşti invitat să păzeşti această zi sfântă, ca un memorial al creaţiunii şi răscumpărării lui Dumnezeu (Evr. 4:4-11) şi ca o pregustare a păzirii sale veşnice (Is. 66:22-23). Sabatul poate aduce o semnificaţie nouă în vieţile noastre ocupate!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Recompensa veșnică

Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. – Isaia 53:11

Londra, sâmbătă, 27 februarie 1988. Programul televizat săptămânal al canalului BBC, „That’s Life!” prezenta detalii din viaţa lui Nicholas Winton (1909–2015), care stătea în primul rând de spectatori. La un moment dat, prezentatoarea TV, Esther Rantzen, a arătat o agendă veche pe care o găsise soţia lui Winton, Grete, în podul casei lor. Agenda uitată avea în ea înregistrări, fotografii, nume şi documente ale copiilor evrei pe care îi salvase în timpul ocupaţiei naziste.

Povestea datează din 1939, când Winton, care la acea vreme avea doar 29 de ani, a plecat din Londra lui natală la Praga, în Cehoslovacia.

Acolo lucra în timpul zilei ca agent de bursă, şi noaptea salva copii pe care îi trimitea cu trenul în Marea Britanie. El a salvat 669 de copii până la izbucnirea războiului, când copiii nu au mai putut ieşi din ţară. De fapt, el nu a spus nimănui despre aceste fapte eroice timp de aproape 50 de ani. Nici chiar soţia lui, cu care se căsătorise în 1948, nu ştia despre eforturile sale de a-i salva pe copii până a găsit acea agendă.

La sfârşitul programului „That’s Life!”, Ranzen le-a cerut celor din audienţă care îi datorau viaţa lui Winton să se ridice în picioare. El a fost profund mişcat când şi-a dat seama că mare parte din audienţă era alcătuită din copiii pe care îi salvase. Din acel moment, aceşti copii, adulţi acum, l-au numit „tatăl lor de onoare!”. În 31 decembrie 2002, el a primit rangul de cavaler din partea reginei Elisabeta a II-a, în semn de recunoaştere a meritelor sale, şi a devenit Sir Nicholas Winton. În 28 octombrie 2014, a primit cea mai mare onoare în Republica Cehă. În data de 1 iulie 2015 a murit, la vârsta de 106 ani.

Această experienţă mişcătoare îmi aminteşte de Hristos, care a părăsit tronul Său ceresc pentru a veni în lumea noastră întunecată şi păcătoasă, să ne salveze de iminenta moarte veşnică şi să ne ia curând la cer.

În rugăciunea Sa domnească, El a cerut: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24).

Vine vremea când Îl vom întâlni faţă în faţă şi vom putea vorbi cu El. Ce întâlnire glorioasă va fi cu cei răscumpăraţi din toate neamurile şi din toate veacurile! Ni se spune că El „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora” (Is. 53:11). Te va vedea şi pe tine acolo?

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Umiliri publice

A Ta, Doamne, este şi bunătatea, căci Tu răsplăteşti fiecăruia după faptele lui.– Psalmii 62:12

Nimic din ce fac fiinţele omeneşti nu este perfect. Dar sunt unele greşeli publice care sunt de nescuzat. Duminică, 26 februarie 2017, Dolby Theater (fostul teatru Kodak) din Los Angeles, California era plin cu celebrităţi venite la cea de-a 89-a ceremonie Academy Awards, sau Oscarul din 2017. Aproximativ 33 de milioane de spectatori din întreaga lume urmăreau mult aşteptatul eveniment. Pe scenă, prezentatorii Warren Beatty şi Faye Dunaway au anunţat câştigătorii la mai multe categorii. Au numit La La Band drept câştigător pentru cel mai bun film, iar echipa de producţie s-a grăbit să urce pe scenă pentru a primi statuetele.

Cât încă se aflau pe scenă şi se îmbrăţişau unul pe celălalt, mulţumind familiei şi prietenilor, producătorul filmului La La Band, Jordan Horowitz, s-a întors la microfon şi a anunţat că producţia Moonlight câştigase premiul. Apoi, el împreună cu echipa lui au înmânat statueta adevăraţilor câştigători. Confuz, Brian Cullinan îi dăduse domnului Beatty plicul cu cea mai bună actriţă în rol secundar în locul plicului cu cel mai bun film. Cu siguranţă că Oscarul din 2017 va fi unul memorabil nu atât de mult din cauza câştigătorilor, cât din cauza acestei gafe majore.

Un alt eveniment jenant a fost în cadrul festivităţii Miss Univers din 20 decembrie 2015, din Las Vegas, Nevada. În punctul culminant al ceremoniei, gazda evenimentului, Steve Harvey, a anunţat-o pe Ariadna Gutiérrez, din Columbia, câştigătoare. În ropote de aplauze, deţinătoarea actuală a titlului, Paulina Vega, a încoronat-o cu banda şi coroniţa de Miss Universe. Dar, câteva minute mai târziu, Harvey a recunoscut că a greşit, şi Paulina a luat în mod public cele două embleme de la Ariadna şi i le-a oferit Piei Wurtzbach, din Filipine. Ariadna nu merita să fie tratată astfel.

În contrast cu aceste decizii eronate şi umiliri publice, noi avem asigurarea că „Dumnezeu este un judecător drept” (Ps. 7:11) şi „judecă lumea cu neprihănire” (Ps. 9:8). Apostolul Pavel afirmă că „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (2 Cor. 5:10).

Acest lucru sugerează faptul că fiecare caz va fi hotărât în mod drept înainte de a doua venire a lui Hristos, fără nicio surpriză nedreaptă şi nedorită. Dreptatea şi credincioşia sunt la temelia judecăţii lui Dumnezeu.

Poţi avea încredere că El nu va exagera cu nicio pedeapsă şi nici nu va retrage vreun premiu meritat. Fiecare va primi o recompensă dreaptă, conform cu faptele sale.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Patimile lui Hristos

Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul. – Luca 23:46

Crucea lui Hristos este cel mai mare monument al dragostei lui Dumnezeu în întreg universul. Stephen N. Haskell scria: „Veşnicia nu va putea niciodată aprofunda adâncimea dragostei descoperită pe crucea de la calvar. Acolo, acea dragoste infinită a lui Hristos şi egoismul fără de margini al lui Satana au stat faţă în faţă.” Chiar şi aşa, mulţi au încercat să descopere măcar câteva licăriri ale preţului plătit de Isus Hristos pentru păcatele noastre.

În cartea lui Martin Hengel, Crucifixion (Fortress Press, 1977) s-a scris mult despre metoda romană de răstignire. Într-adevăr, era o formă barbară de execuţie, de cea mai mare cruzime; nu era pentru cetăţenii romani, ci doar pentru străinii răzvrătiţi şi cei mai violenţi ucigaşi şi hoţi.

Victimele fiind complet dezbrăcate, pedeapsa era aplicată în cea mai crudă, ruşinoasă şi sarcastică manieră posibilă. Nu este surprinzător că Pavel vorbeşte despre Hristos răstignit ca „o pricină de poticnire pentru iudei şi pentru neamuri, o nebunie” (1 Cor. 1:23).

În 25 februarie 2004, a fost dat publicităţii faimosul film al lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, oferind o reconstruire dramatică a patimilor lui Hristos de la momentul trădării lui Iuda până la cruce. Considerat unul dintre cele mai violente şi puternice filme create vreodată, acesta a avut ca scop să capteze atenţia spectatorului de la început şi până la sfârşit. Dar filmul se concentrează mult mai mult pe brutalitatea fizică a celor care l-au răstignit pe Isus decât pe semnificaţia reală a crucii. Să nu uităm că Hristos a fost ţinut pe cruce nu de cuiele care I-au străpuns mâinile şi picioarele, ci de marea Lui dorinţă de a ne salva pe fiecare dintre noi!

De la cruce izvorăște o uimitoare putere transformatoare. De aceea, „ar fi bine pentru noi ca în fiecare zi să petrecem o oră de meditaţie asupra vieţii lui Hristos. Să cercetăm viaţa Sa punct cu punct şi să ne lăsăm imaginaţia să prindă fiecare scenă, şi în special pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi statornică, iubirea noastră faţă de El va fi stimulantă şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă, să fim mântuiţi, trebuie să învăţăm lecţia răbdării şi a umilinţei la piciorul crucii” (Hristos, Lumina lumii, p. 83).

De ce să nu luăm în serios acest sfat inspirat?

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Împăciuitorii

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! – Matei 5:9

Unul din cei mai veneraţi sfinţi romano-catolici din toate timpurile este Francisc de Assisi. Născut într-o familie bogată de negustori italieni, Francisc a participat la slujba din 24 februarie 1208. În acea zi, preotul a citit instrucţiunile pe care Isus le-a dat celor doisprezece (Matei 10:5-10). Din acel moment, Francisc s-a devotat unei vieţi de sărăcie deplină. El a devenit evanghelist itinerant ca şi primii apostoli şi mai târziu a fondat Ordinul Călugărilor Franciscani.

Faimoasa „Rugăciune de pace a Sfântului Francisc de Assisi” care în mod tradiţional i-a fost atribuită lui ca autor este pusă acum sub semnul întrebării. Conform savantului francez Christian Renoux, prima apariţie a acestei rugăciuni este datată în 1912, în revista religioasă La Clochette (Clopoţelul). Cu toate acestea, rugăciunea pare să se potrivească cu ceea ce predica Francisc şi are beneficii uimitoare pentru fiecare credincios.

Doamne, fă din mine un instrument al păcii Tale între oameni!
Unde este ură, eu să semăn iubire,
Unde este vină, eu să aduc iertare.
Unde este dezbinare, eu să aduc armonie.
Unde este îndoială, eu să aduc credinţă.
Unde este disperare, eu să aduc speranţă.
Unde este întuneric, eu să aduc lumină.
Unde este suferinţă, eu să aduc bucurie.

Stăpâne divin, ajută-mă ca mai degrabă să mângâi
pe alţii decât să fiu mângâiat,
să înţeleg pe alţii, decât să fiu înţeles,
să iubesc pe alţii, decât să fiu iubit,
căci dăruind, noi primim,
iertând, noi suntem iertaţi
şi murind, suntem născuţi la viaţa veşnică.

Dumnezeu ne oferă astăzi încă o ocazie de a semăna seminţele dragostei şi ale credinţei, ale speranţei şi bucuriei în cercurile noastre de influenţă. Fiind „sarea pământului” şi „lumina lumii” (Matei 5:13-16), tu poţi face diferenţa în vieţile celor din jurul tău. Fie ca dragostea lui Dumnezeu să strălucească prin tine astăzi şi în fiecare zi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Isus îi iubește pe cei nevrednici

Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. – Romani 5:8

William W. Prescott (1855–1944) a fost un educator, editor şi administrator influent, care a ajutat la modelarea sistemului educaţional adventist. În General Conference Daily Bulletin din 23 februarie 1893, Prescott spunea că „toată doctrina noastră îşi are baza într-o cunoaştere adecvată a Evangheliei şi reiese din credinţa în Isus Hristos ca Mântuitor personal viu”. În broşura lui intitulată Victory in Christ (nedatată), el ne-a lăsat următoarea afirmaţie pătrunzătoare: „Acest lucru îmi atinge inima. Întotdeauna mi-a fost uşor să cred că Dumnezeu iubeşte lumea şi că Isus Îşi iubeşte biserica, dar niciodată nu puteam găsi un motiv pentru care El m-ar iubi pe mine. Până acum am descoperit că nu are niciun motiv. Explicaţia este destul de simplă când privesc la El, şi nu la mine. El este dragoste. Dragostea este chiar miezul fiinţei Lui. Dragostea este viaţa Lui. Dragostea este atmosfera în care El trăieşte. El iubeşte pentru că trăieşte. Dragostea Lui nu îi caută pe cei vrednici, ci pe cei nevrednici. De aceea El ne iubeşte.”

„Isus Se raportează la noi individual. Inima Lui este suficient de mare, dragostea Lui este destul de mare, cunoştinţa Lui este destul de cuprinzătoare pentru a atinge personal pe fiecare. El mă cunoaşte pe nume, la fel cum El cheamă pe nume stelele infinite în număr. El cunoaşte experienţele mele. El simte împreună cu mine în încercările şi ispitele mele.

El mă iubeşte ca şi cum aş fi singurul pe care să îl iubească. Lui îi pasă de mine de parcă nu ar trebui să îi pese de nimeni altcineva. Pot să Îi vorbesc despre problemele mele şi El ascultă de parcă eu aş fi singurul care vine la El pentru ajutor. […]

„În fiecare dimineaţă aleg să accept dragostea Lui. În fiecare dimineaţă aleg să iubesc şi să lucrez pentru El. În fiecare dimineaţă Îi spun: «Dragostea Ta m-a găsit şi m-a atras, iar eu sunt al Tău.» Sunt liber să Îl părăsesc în orice clipă, dar sunt ţinut de nişte legături care nu mă supără – corzile catifelate ale dragostei. Nu îmi doresc să merg acolo unde El nu poate merge cu mine. Nu îmi doresc să fac niciun lucru la care nu pot coopera cu El. El mă conduce cu toiagul dragostei şi în cea mai strânsă
legătură cu El găsesc bucuria şi dulceaţa vieţii.”

„Tu ştii că El te iubeşte? Pierzi cel mai bun lucru din viaţă dacă în inima ta nu sălăşluieşte dragostea Lui.”

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Crezul nostru suficient

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. – 2 Timotei 3:16-17

Crezul este o formulă scurtă cu autoritate în care sunt exprimate crezurile şi principiile religioase care influenţează puternic modul în care gândesc şi trăiesc oamenii. Din nefericire, crezurile multor creştini, aşa-zise biblice, au subminat chiar autoritatea şi învăţăturile Bibliei. Îngrijorat de acest lucru, un predicator din secolul al XIX-lea a pus accentul pe restabilirea Bibliei ca singurul crez creştin adevărat.

În 22 februarie 1846, la dedicarea Bisericii Second Presbyterian, din Fort Wayne, Indiana, Charles Beecher (1815–1900) a ţinut două discursuri despre „Biblia, suficientă ca crez”. (Ellen White chiar a citat din predica lui în cartea ei Marea Luptă, pp. 444–445). Discursurile lui Beecher vorbeau despre (1) Biblie ca un crez suficient şi (2) substituirea ei de orice alt crez, ca un pas spre apostazie. El declara că, în studiul Scripturilor, noi ar trebui să folosim nişte instrumente şi resurse ajutătoare, dar „să ne amintim întotdeauna că cea mai puternică dovadă se găseşte chiar în verset”.

Din versetele din 2 Timotei 3:16-17, Beecher scotea în evidenţă că Biblia este pentru (1) „învăţătură,” acoperind toată temelia pentru învăţarea adevărului; (2) „să mustre”, acoperind toată temelia pentru prevenirea sau extirparea erorii; (3) „să îndrepte”, acoperind toată temelia pentru disciplina bisericii, inclusiv întreaga structură a conducerii bisericii şi (4) „să dea înţelepciune în neprihănire”, acoperind toată temelia pentru instruire, învăţare sau educare în sfinţenie personală, numită în termeni populari religie existenţială. Pentru Beecher, „cu cât adevărul este învăţat mai mult, cu atât mai mult moare eroarea”. El îi provoca pe părinţi să „încerce puterea cuvintelor lui Dumnezeu asupra naturii maleabile” a copiilor lor şi să „planteze adânc acele cuvinte vii”.

În contrast cu crezurile exclusive ale romano-catolicilor şi protestanţilor, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are doar o mărturisire de credinţă care poate fi revizuită, cu 28 de puncte. Orice revizuire a acestor crezuri întotdeauna ar trebui să fie bazată pe Biblie, ca singurul nostru crez. Scriptura are o putere unică de transformare care nu poate fi complementată de niciun document ecleziastic.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Îți dorește mântuirea

Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. – Isaia 55:6

Mântuirea este o alegere individuală, dar care are consecinţe sociale profunde. Te-ai gândit vreodată câţi membri ai familiei sau prieteni speri să întâlneşti în cer? Poate chiar te rogi pentru cineva foarte drag ţie care nu l-a acceptat niciodată pe Isus sau care s-a depărtat de El.

Ellen White şi sora ei geamănă, Elizabeth Bangs (alintată Lizzie) au rămas apropiate emoţional una de cealaltă, dar au ales cărări diferite. În timp ce prima şi-a dedicat întreaga viaţă lui Isus, cea de-a doua a fost puţin interesată de religie. De-a lungul anilor, Ellen a făcut apel la inima ei de multe ori. Una din cele mai înduioşătoare scrisori a fost cea din 21 februarie 1891, anul în care Lizzie a murit. În scrisoare, Ellen scria:

„Îmi place să vorbesc despre Isus şi dragostea Sa fără seamăn şi tot sufletul meu este în această lucrare. Nu mă îndoiesc de dragostea lui Dumnezeu, de grija şi harul Său şi de puterea Lui de a-i salva pe toţi cei care vin la El. Ceea ce am văzut despre dragostea Sa preţioasă este o realitate pentru mine. […] Tu nu crezi în Isus, Lizzie? Tu nu crezi că El este Mântuitorul tău? Că El şi-a demonstrat dragostea Lui pentru tine dându-Şi propria Lui viaţă preţioasă pentru ca tu să poţi fi mântuită? Tot ce ţi se cere este să Îl accepţi pe Isus ca Mântuitorul tău preţios. […]

Dragă soră, nu trebuie să faci vreun lucru uimitor. Te simţi săracă, în suferinţă şi nenorocită şi Isus îi invită pe toţi din această clasă să vină la El. […] Mâinile care au fost străpunse pe cruce pentru tine sunt întinse ca să te salveze. Nu trebuie să îţi fie teamă acum, când eşti pe patul bolii şi al morţii. Poate prietenii sunt cuprinşi de durere, dar ei nu te pot mântui. Medicul tău nu te poate mântuit. Dar este Unul care a murit pentru ca tu să poţi trăi în veacurile fără sfârşit. Doar crede că Isus îţi va auzi mărturisirea ta, îţi va primi pocăinţa şi îţi va ierta orice păcat şi te va face un copil al Său. Isus mijloceşte în dreptul tău. Te vei preda plină de încredere lui Isus? Tânjesc să te iau în braţe şi să te pun la pieptul lui Isus Hristos. […] Cu Isus ca Prieten al tău minunat, nu trebuie să îţi fie teamă de moarte, căci pentru tine este ca şi cum ai închide ochii aici şi i-ai deschide în cer. Atunci ne vom întâlni pentru a nu ne mai despărţi niciodată.” (Scrisoarea 61, 1891).

Te rog, meditează astăzi la acest apel iubitor ca şi când ar fi fost scris pentru tine!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

O căsnicie complexă

Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. – 1 Corinteni 7:2

Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, El a înfiinţat căsătoria ca o instituţie monogamă şi trainică (Gen. 2:24; Matei 19:4-6). Dar de-a lungul veacurilor, unii oameni şi chiar comunităţi întregi au distorsionat semnificaţia acestei instituţii spre satisfacerea propriilor lor dorinţe senzuale. Un exemplu clasic este John Humphrey Noyes, un predicator şi ideolog creştin controversat, care la începutul anului 1844 a organizat o comunitate utopico-religioasă în Putney, Vermont, şi în 1848 a mutat acea comunitate în Oneida, New York.

În timp ce studia la Seminarul teologic de la Yale, Noyes a ajuns la concluzia că a doua venire a lui Hristos a avut loc în semisecret în anul 70 î.Hr. şi acum oamenii ar trebui să trăiască după „noua etică a împărăţiei cerului”. În 20 februarie 1834, el s-a autodeclarat fără păcat şi, la scurt timp după aceea, a început să predice despre stilul lui de viaţă „al împărăţiei cereşti”, fără niciun fel de sclavie şi egoism, inclusiv sclavia unei căsnicii monogame. Comunităţile din Putney şi Oneida practicau dragostea liberă sau „căsnicia complexă”, în care fiecare bărbat era soţul fiecărei femei şi fiecare femeie era soţia oricărui bărbat. Copiii născuţi acolo aparţineau comunităţii. Nu ştiau cine era tatăl lor şi erau luaţi de la mamele lor de îndată ce încetau să mai fie alăptaţi. Înainte de a fi dizol-vată, în 1880, acea comunitate a ajuns la 300 de membri.

Gândirea lui Noyes era destul de logică, dar el uita că adevărul nu este întotdeauna logic şi logica nu este întotdeauna adevăr. În realitate, adevărata religie nu este o proiecţie umană înspre Dumnezeu, ci mai degrabă Dumnezeu Se descoperă omenirii. „Religia care vine de la Dumnezeu este singura religie care va conduce la Dumnezeu” (Hristos, Lumina lumii, p. 189). Evident, Noyes a înfiinţat o comunitate „fără păcat” în care îşi putea exprima liber instinctele sale păcătoase!

Deoarece chiar miezul religiei înseamnă credincioşie doar unui Dumnezeu (Exod. 20:3), la fel şi baza căsătoriei implică o credincioşie trainică faţă de un singur partener (1 Cor. 7:2). Loialitatea faţă de Dumnezeu şi credincioşia faţă de soţ sau soţie sunt virtuţi spirituale care nu pot fi confundate cu egoismul. Acestea sunt expresii ale dragostei care trebuie cultivată în fiecare fiinţă omenească. Gândeşte-te la acest lucru!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico