Archive - martie 2018

Ciocăniturile misterioase

Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. – 2 Corinteni 11:14

În decembrie 1847, familia Fox s-a mutat într-o casă despre care se spunea că este bântuită, în Hydesville, New York. Câţiva dintre foştii locatari ai casei plecaseră de acolo din cauza zgomotelor misterioase. Dar doar în martie familia a fost deranjată în timpul nopţii de bătăi şi ciocănituri inexplicabile, ca şi cum cineva muta mobila. Zgomotele au crescut în intensitate şi, în data de 31 martie 1848, Kate (12 ani), cea mai tânără dintre cele trei surori, a observat că sunetele misterioase răspundeau la sunete pe care le făceau ele. Kate şi sora ei Maggie (15 ani) se adresau spiritului cu apelativul „dl Copită despicată”, o poreclă pentru Diavol. Ele au creat un cod de comunicare prin care spiritul s-a prezentat ca fiind un vânzător ambulant de 31 de ani, omorât şi îngropat în pivniţa casei. Maggie şi Kate au fost trimise în oraşul din apropiere, Rochester, New York, dar ciocăniturile le-au urmărit şi acolo.

În 24 august 1850, Ellen White a văzut că „ciocăniturile misterioase” erau puterea lui Satana; unele veneau direct de la el şi altele indirect, prin agenţii lui, dar toate îl aveau ca sursă pe Satana.” Ea a identificat acest fenomen ca fiind începutul spiritismului modern, care avea să pună stăpânire pe întreaga lume cu „viteza fulgerului” (vezi Scrieri timpurii, pp. 59–60, 87–92, 262–266).

La presiunea publicului, în 1888, Maggie şi Kate au negat caracterul supranatural al ciocăniturilor şi chiar au vorbit vehement împotriva spiritismului. Dar negarea lor nu putea şterge natura spiritistă a acestor experienţe. La Hydesville Memorial Park – unde se află casa familiei Fox, în Newark, New York, se poate vedea o piatră de temelie cu următoarea inscripţie: „Locul de naştere şi dezvoltare al spiritismului modern. Ridicat datorită contribuţiei generoase a spiritiştilor şi a prietenilor lor din întreaga lume, în cinstea oricărui mediu spiritual înzestrat de pe vremea surorilor Fox, din 1848, până la mediumii spirituali din prezent şi viitor. Această piatră de temelie a fost cumpărată şi aşezată de Spiritual and Divine Science şi de prietenii acestei organizaţii în 4 iulie 1855.” Această afirmaţie întăreşte cele spuse de Ellen White, că aceste ciocănituri misterioase sunt de origine satanică şi stau la baza multor altor amăgiri satanice din ultimele zile, „ca să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Calmarea durerii

Acolo era un vas plin cu oţet. Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură. Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul. – Ioan 19:29-30

Cum te-ai simţi dacă unul din picioarele tale ar fi amputat de deasupra genunchiului fără anestezie? Asta i-a făcut dr. Amos Twitchell, un chirurg de seamă din Keene, New Hampshire, lui Uriah Smith, un băieţel de doar patru ani. Operaţia care a durat douăzeci de minute a fost făcută pe masa din bucătăria familiei Smith. Lăudat fie Domnul că vremurile s-au schimbat şi astăzi avem anestezia, care anihilează complet sau cel puţin parţial durerea care survine în astfel de proceduri medicale.

Chirurgul şi farmacistul american Crawford W. Long (1815–1878) a observat că oamenii nu simţeau deloc durerea dacă se loveau fiind sub influenţa eterului. Acest lucru l-a făcut să se gândească la posibilitatea de a inhala eter sulfuric ca anestezic. În 30 martie 1842, Long a extirpat două tumori mici de la James Venable, care era sub influenţa eterului şi acesta nu a simţit deloc durerea. Necunoscând lucrările anterioare ale lui Long, în 16 octombrie 1846, William T. G. Morton a administrat o anestezie cu eter înaintea unei audienţe medicale de la Spitalul General din Massachusetts, Boston. Long nu şi-a făcut publică descoperirea până în 1849 şi niciodată nu a fost recunoscut pentru acest lucru în timpul vieţii sale.

Cu puţin timp înainte ca Isus cel răstignit să moară, El a spus: „Mi-e sete!” Cineva i-a dus un burete cu oţet la gură (Ioan 19:28-30). În Psalmi 69:21 deja fusese prezis: „Când mi-e sete, îmi dau să beau oţet.” Ellen White explica: „Acelora care sufereau moartea pe cruce le era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea. Acest amestec I-a fost oferit şi Domnului Hristos; dar, gustând, a refuzat să-l ia. El n-ar fi primit nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credinţa Sa trebuia să se ţină puternic de Dumnezeu. Aceasta era singura Lui tărie. Dacă Şi-ar fi întunecat simţămintele, faptul acesta i-ar fi oferit un avantaj lui Satana” (Hristos, Lumina lumii, p. 746).

Fizic, durerea este un semnal că ceva nu este în regulă şi trebuie reparat. Dar noi ne aşteptăm ca durerea să dispară în timp ce rezolvăm problema. Spiritual, noi nu ar trebui să luăm anestezice şi analgezice spirituale până când problema păcatului nu este rezolvată. Singura soluţie adevărată pentru durerea adusă de păcat este pocăinţa personală şi iertarea obţinută prin harul infinit al lui Dumnezeu!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Formula secretă

Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri ascunse, dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat. – Proverbele 11:13

Probabil că niciun alt secret nu a generat atât de multă curiozitate şi speculaţii de-a lungul timpului ca formula pentru Coca-Cola. După câteva experimente preliminare, în 29 martie 1886, farmacistul John Pemberton (1831–1888) a fabricat în curtea lui primul amestec din ceea ce mai târziu a devenit Coca-Cola. Primul amestec a fost creat cu Kolanuts (pentru cafeină) şi frunze de cacao. La începutul lunii mai, formula se vindea deja în Jacob’s Pharmacy din Atlanta pentru mai multe probleme de sănătate, inclusiv indigestie, dureri de cap, mahmureli şi chiar impotenţă.

Astăzi, ingredientele Coca-Cola sunt menţionate pe sticlele şi dozele de suc, dar „aromele naturale” – cunoscute şi ca „7X” extracte din plante – rămân o necunoscută. Acesta a fost considerat „secretul comercial păstrat cu cea mai mare grijă din lume.” Se spune că doar doi angajaţi cunosc formula în acelaşi timp şi niciodată nu pot călători în acelaşi avion, ca măsură de siguranţă în cazul în care se prăbuşeşte. Când unul dintre ei moare, celălalt trebuie să transmită formula unei alte persoane de încredere. Chiar şi aşa, mulţi pretind că au descoperit formula secretă.

Dar am putea întreba: care secrete ar trebui păstrate şi care nu? Există o diferenţă între secretele bune şi rele? Multe strategii industriale, co-merciale şi militare sunt păzite foarte bine, dar ce putem spune despre relaţiile interpersonale? O zicală anonimă sună astfel: „A avea secrete faţă de cineva este ca și cum ai minţi acea persoană. Este tot lipsă de onestitate.” O altă zicală spune: „Dacă o relaţie trebuie ţinută în secret, atunci nu ar trebui să fii în acea relaţie.” Ca creştini, vieţile noastre ar trebui să fie transparente, fără nicio agendă ascunsă. Dar acest lucru nu este o scuză pentru a începe să bârfeşti, aşa cum fac unii.

Psihologilor şi consilierilor li se cere legal să ţină secretul clienţilor lor. În Proverbele 11:13 suntem avertizaţi că „cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri ascunse, dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat”.

Este adevărat că Dumnezeu va descoperi la final toate secretele oamenilor (Prov. 12:3). Dar ar trebui să ne amintim şi că „multe, foarte multe mărturisiri n-ar fi trebuit să fie rostite vreodată în auzul martorilor, căci rezultatul este acela pe care judecata limitată a fiinţelor trecătoare nu l-a anticipat” (Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 645). Să fim corecţi cu ceilalţi şi cu noi înşine!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Îngăduite, dar nu de folos

Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine. – 1 Corinteni 6:12

Există o diferenţă semnificativă între ce este permis (îngăduit) şi ce este potrivit (de ajutor). Apostolul Pavel era foarte conştient de acest lucru când a afirmat: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1 Cor. 6:12). Căutând propriile lor „drepturi”, mulţi oameni au ignorat drepturile altora. Ca creştini, noi ar trebui să avem o percepţie clară a ceea ce este îngăduit şi ce este de folos în tot ceea ce facem şi spunem.

Miles Kington spunea în The Independent (Anglia), din 28 martie 2003, că „cunoaşterea constă în a şti că roşia este un fruct şi înţelepciunea stă în a nu o pune în salata de fructe”. Fără îndoială, avem dreptul să punem roşii în salata de fructe, dar noi nu facem acest lucru de obicei şi nici ceilalţi oameni nu fac asta. Dar ar trebui să fim sensibili din punct de vedere cultural şi să folosim bunul-simţ în tot ce facem. Faptele şi comportamentul nostru ar trebui să urmeze modelele culturii şi eticii noastre în măsura în care nu intră în conflict cu principiile universale ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Acelaşi principiu trebuie aplicat şi limbii noastre. Cuvintele noastre au puterea de a-i zidi sau distruge pe ceilalţi. Foarte uşor putem comunica informaţia corectă folosindu-ne de cuvinte nepoliticoase sau chiar de un accent nepotrivit. Să ţinem cont că „înţelepciunea înseamnă a şti ce să spui; înţelepciunea înseamnă a şti când să o spui şi respectul înseamnă a şti cum să o spui”. Împăratul Solomon spunea: „Cine îşi păzeşte gura şi limba îşi scuteşte sufletul de multe necazuri” (Prov. 21:23). Ba mai mult, „un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint” (Prov. 25:11).

Dar care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de cei care nu urmează acest principiu? Atitudinea noastră este definită foarte bine de Isus în Predica Sa de pe Munte (Matei 5-7). Acolo El spune că nu ar trebui să „ne împotrivim celui ce ne face rău”, ci să avem o purtare plină de dragoste, având respect chiar şi faţă de vrăjmaşii noştri (Matei 5:38-48). Şi Solomon spune acelaşi lucru: „Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia” (Prov. 15:1). Doar o astfel de religie practică poate convinge lumea de puterea transformatoare a Evangheliei.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Distracțiile

Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. – Filipeni 4:8

Astăzi este Ziua Mondială a Teatrului. Ea a fost instituită în 1961 de către Institutul Internaţional de Teatru (ITI) şi de atunci până astăzi a fost sărbătorită pe 27 martie. În mesajul său inaugural la sărbătoarea din 1962, Jean Cocteau sugera că teatrul dă naştere la un paradox, şi anume, odată cu trecerea timpului, istoria este deformată şi astfel se întemeiază mitologia. În viziunea lui, un bun dramaturg ar trebui să genereze „un hipnotism colectiv” asupra unei audienţe cu „o credulitate asemănătoare cu a copilului”. Deşi această sărbătoare încearcă să scoată în evidenţă valoarea şi importanţa artei teatrale, noi, ca creştini, ar trebui să medităm la spectrul vast de distracţii şi recreaţie.

Mulţi oameni percep religia doar ca pe o activitate spirituală frumoasă, limitată la timpul petrecut săptămânal în clădirea bisericii. Dar pentru creştinii adevăraţi, religia este un angajament necondiţionat şi continuu faţă de Hristos, care nu poate fi restricţionat la un timp şi loc anume. Dacă avem „gândul lui Hristos” (1 Cor. 2:16), atunci nu vom merge niciodată în niciun loc vulgar pe care Hristos nu îl aprobă sau să ne expunem la orice l-ar alunga pe Hristos din mintea noastră. Din contră, noi ne vom umple mintea continuu cu orice este adevărat, vrednic de cinste, drept, curat, vrednic de iubit şi de primit (Fil. 4:8). Nu vom pune nimic rău înaintea ochilor noştri şi celui care spune minciuni nu i se va permite să stea în prezenţa noastră (Ps. 101:3,7).

Ca fiinţe umane (şi nu roboţi), ocazional avem nevoie să lăsăm deoparte activităţile noastre obişnuite şi obositoare şi să petrecem timp relaxându-ne şi recreându-ne. Chiar şi Hristos Şi-a invitat ucenicii: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6:31).

Dar există un contrast semnificativ între amuzamentele lumeşti excitante şi recreerea creştină reînviorătoare. În cartea lui Ellen G. White, Căminul adventist, găsim principii şi instrucţiuni folositoare cu privire la acest subiect, paginile 491–530.

Pavel ne sfătuieşte „să facem totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). Gândeşte-te astăzi cum îţi petreci timpul liber şi cum ai putea să faci ca acest timp să fie mai aproape de idealul lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Lupta fetiței

Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” – Matei 25:40

Intenţiile bune sunt esenţiale, dar nu întotdeauna suficiente. În martie 1993, Kevin Carter a călătorit în Sudan, unde a făcut una dintre cele mai controversate fotografii din istoria fotojurnalismului. Titlul original al pozei era „Lupta fetiţei”, dar mai târziu a fost schimbat în „Vulturul şi fetiţa”. În apropiere de satul Ayod, Carter a găsit o fetiţă înfometată, ghemuită la pământ pentru a se odihni în drumul ei spre centrul de hrănire al Naţiunilor Unite, având în spate un vultur care o urmărea. Carter a aşteptat 20 de minute până când pasărea a fost suficient de aproape pentru a face o poză bună. A făcut câteva poze, a alungat pasărea şi apoi a plecat.

Fotografia a fost vândută la The New York Times, unde a apărut pentru prima dată în 26 martie 1993. Carter a câştigat premiul Pulitzer în 1994 pentru acea fotografie impresionantă, dar a fost criticat vehement pentru că nu a ajutat-o pe fetiţă. Din perspectivă profesională, el a fost corect, într-o vreme când fotojurnaliştilor li se spunea să nu atingă victimele foametei din teama de a nu răspândi bolile. Dar din perspectiva etică, el nu ar fi trebuit să rămână indiferent faţă de suferinţele acelei creaturi mici, chiar dacă ea primea deja ajutor. Criticile publicului şi propria lui conştiinţă tulburată l-au aruncat într-o depresie profundă. În 27 iulie 1995, la 33 de ani, el s-a sinucis.

Imaginează-ţi că Hristos s-ar comporta la fel de indiferent cu noi, ca păcătoşi! Ar trebui să medităm mai mult la scena judecăţii din Matei 25:31-46. Acolo Hristos vorbeşte despre două grupuri de oameni şi reacţiile lor total opuse faţă de nevoile oamenilor. Împăratul îi laudă pe cei de la dreapta: „Am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.” Iar celor din stânga Lui le va spune: „Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol; şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.” În ambele ocazii, Isus considera că tot ceea ce li se făcea celor în nevoie, Lui i se făcea. Să răspândim dragostea lui Dumnezeu şi celor care au cea mai mare nevoie de ea!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Un suflet viu

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. – Geneza 2:7

Au existat multe discuţii şi confuzie despre natura şi destinul fiinţelor umane. De exemplu, mulţi creştini cred că, după ce trupul moare, sufletul merge direct în paradis sau iad, sau poate chiar în purgatoriu. Unele religii susţin o existenţă ciclică printr-un proces nesfârşit de reîncarnări şi transmigraţii. Pentru ei, moartea înseamnă că un trup fizic este înlocuit de alt trup fizic.

Una din cele mai semnificative contribuţii adventiste la această discuţie a fost a lui Jean Zurcher. În 25 martie 1953, comitetul de evaluare al Facultăţii de Arte de la Universitatea din Geneva, Elveţia, i-a aprobat teza doctorală extraordinară cu titlul L’homme, sa nature et sa destinée. Essai sur le problème de l’union de l’âme et du corps (Neuchâtel: Delachaux & Niestlé, 1953). S-a făcut şi o traducere a acestei teze în limba engleză, cu titlul The Nature and Destiny of Man: Essay on the Problem of the Union of the Soul and the Body in Relation to the Christian Views of Man (New York: Philosophical Library, 1969).

Zucher scoate în evidenţă că multe din concepţiile greşite ale creştinilor vin de la filosofii greci (în special Platon şi Aristotel) şi dificultatea lor de a explica unirea dintre suflet şi trup. Conform cu Geneza 2:7, întreaga fiinţă umană este „un suflet viu” şi nu are un suflet nemuritor care rămâne în viaţă după moartea biologică a sufletului. Deoarece sufletul moare (Ezech. 18:20), nu există o nemurire naturală a sufletului. Pentru Zucher, moartea este „o stare de inconştienţă comparabilă cu somnul”, „urmată de o retrezire, prin înviere.” „Nicio nemurire nu este moştenită în natura omului, doar viaţa veşnică este pentru cel care o primeşte prin credinţă şi îşi modelează sufletul după chipul lui Isus Hristos.”

Doctrinele biblice nu funcţionează izolate unele de altele; ele sunt în relaţie unele cu altele. Mult mai mult decât o altă teorie, nemurirea condiţionată a sufletului susţine înţelegerea noastră cu privire la a doua venire a lui Hristos şi învierea celor morţi. Ea deschide vederii noastre porţile glorioase ale veşniciei, unde nu este păcat şi păcătoşi şi unde trăiesc pentru veşnicie copiii credincioşi ai lui Dumnezeu în prezenţa Sa.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Consecințe tragice

Atunci, Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi. – Matei 2:16

Ziarul german Westerwälder Zeitung, din 2 aprilie 2016, a fost tipărit împreună cu o notă din partea părinţilor şi fratelui lui Andreas Lubitz. Ei şi-au exprimat recunoştinţa pentru sprijinul din partea comunităţii locale după moartea tragică a lui Andreas într-un accident de avion, în urmă cu mai bine de un an. Mai mulţi cititori le-au criticat nota nu din cauza a ceea ce spunea, ci din cauza a ceea ce nu spunea. În acea notă era menţionat doar Andreas, fără a se face referire la cei 149 de oameni care au murit şi ei în accident.

În 24 martie 2015, zborul Germanwings Flight 9525 a decolat la 10:01 a.m. din Barcelona, Spania, spre Dusseldorf, Germania. În timp ce zburau peste Alpii francezi, pilotul care comanda zborul, căpitanul Patrick Sondenheimer, a părăsit cabina probabil pentru o pauză la toaletă.

Între timp, copilotul, prim-ofiţerul Andreas Lubitz, l-a încuiat pe pilot în afara cabinei, a dezactivat codul închizătorii şi a iniţiat o coborâre intenţionată de 10 minute, care a făcut ca aeronava să se prăbuşească în munţi, producând moartea tuturor pasagerilor de la bord. Investigaţiile anterioare au confirmat faptul că Lubitz primea tratament pentru o depresie severă şi tendinţe suicidale.

Ca măsură de siguranţă, multe companii aeriene solicită acum ca cel puţin doi membri ai echipajului, inclusiv cel puţin un pilot, să fie în cabină pe toată durata zborului. Dar trebuie să ne amintim că astfel de acte iresponsabile pot avea consecinţe tragice. Un proverb popular spune: „Un copac poate face un milion de chibrituri şi un chibrit poate distruge un milion de copaci.” Aşa cum este menţionat în Matei 2:16, un decret nebunesc al regelui Irod a avut ca rezultat moartea tuturor „pruncilor de parte bărbătească care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui”.

Dacă „niciun om nu-i un ostrov stingher şi de sine stătător” (John Donne), atunci ar trebui să recunoaştem, de asemenea, că este imposibil să trăim fără a-i influenţa pe alţii. Micile noastre acţiuni şi cuvintele simple pot avea consecinţe de durată care vor dăinui pentru veşnicie. Fie ca Domnul să ne dea harul Său, pentru ca orice facem sau spunem să fie spre slava numelui Său şi spre binecuvântarea tuturor celor din cercul nostru de influenţă!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Niște copaci uimitori

Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. – Geneza 2:9

Relatarea din Geneza despre creaţiune descrie Grădina Edenului, pe care Dumnezeu a creat-o pentru Adam şi Eva, cu mulţi pomi „plăcuţi la vedere şi buni la mâncare” (Gen. 2:9). Biblia nu menţionează numărul speciilor de copaci din grădina originală. Chiar în prezenţa degeneratoare a păcatului (Gen. 3:17-18), lumea noastră încă are multe păduri şi o mare varietate de copaci.

În 23 martie 2017, Journal of Sustainable Forestry a postat online un articol major intitulat „Global Tree Search: The first complete global da-tabase of tree species and country distributions”. Studiul menţiona existenţa a 60 065 de specii cunoscute în lume. Ţările cu mai multe specii erau Brazilia (8 715), Columbia (5 776) şi Indonezia (5 142).

În Parcul Naţional Sequoia şi Parcul Naţional Redwood, din California, sunt cei mai mari şi cei mai înalţi copaci din lume. Cel mai mare copac este sequoia General Sherman, cu o înălţime de 84 de metri şi circumferinţa de 31 de metri. Cel mai înalt copac este coniferul Hyperion, care ajunge la 115,7 metri înălţime.

Unul din cei mai impresionanţi pomi fructiferi este aşa-numitul „cel mai mare copac acaju” din lume, aproape de Natal, Brazilia. Acest arbore masiv şi impresionant are mărimea a 70 de arbori de acaju normali şi produce aproximativ 60 000 de fructe în fiecare an. Susţinut de un trunchi central, multele ramuri ale copacului au atins pământul şi au făcut rădăcini noi.

Nucii brazilieni sunt printre cei mai înalţi copaci din pădurile tropicale amazoniene. Fructul său uimitor are un înveliş tare, lemnos, care conţine între 8 şi 24 de seminţe triunghiulare lungi (nucile braziliene). Fiecare sămânţă este acoperită cu propria coajă lemnoasă şi toate aceste seminţe sunt îngrămădite într-o coajă mai mare, la fel ca segmentele unei portocale.

Acestea şi multe alte fructe au ca scop să ne hrănească pe noi. Dar mult mai delicioase şi nutritive sunt fructele pomului vieţii. Acel pom are „douăsprezece feluri de rod şi dă rod în fiecare lună” (Apoc. 22:2). Prin harul lui Dumnezeu, tu şi cu mine trebuie să fim printre cei răscumpăraţi cărora Hristos le va da viaţa veşnică şi acces la pomul vieţii.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Copii predicatori moderni

Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: „Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug?” – Matei 21:16

Dumnezeu i-a folosit pe mulţi dintre copiii Săi de-a lungul secolelor ca mesageri speciali. În intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim şi în templu, copiii strigau: „Osana, Fiul lui David!” (Matei 21:15-16). Copiii predicatori din secolul al XIX-lea din Suedia proclamau cu putere mesajul advent în faţa la mii de oameni. Martori oculari spun că aceşti copii „păreau să fie normali, în afară de momentele în care erau mişcaţi de o putere nevăzută ca să cheme la pocăinţă”. Şi în zilele noastre mulţi copii din întreaga lume predică binecuvântata nădejde a celei de-a doua veniri.

Crescut într-o familie neadventistă din Pelotas, Brazilia de Sud, Andressa Barragana (1993–2008) a primit studii biblice cu familia ei şi a fost botezată când avea doar nouă ani. La scurtă vreme după aceea, ea a format o mică grupă care a inspirat înfiinţarea altor 20 de grupe. Mica ei grupă a devenit centrul activităţilor ei misionare săptămânale, printre care se includea şi administrarea unui Handwork Cooperative pentru a susţine copiii nevoiaşi, un program radio săptămânal de studierea Bibliei, vizite regulate la azile de bătrâni, întâlniri pentru rugăciune de mijlocire, predicare, călătorii misionare pentru a da mărturie etc. Dar programul ei misionar uimitor a luat sfârşit în 22 martie 2008, la ora 7:35 dimineaţa, într-un accident tragic, în timp ce mergea să predice în alt oraş. Ea a murit, dar exemplul ei a inspirat mulţi alţi copii să îşi dedice viaţa în slujire.

Ellen White spune: „Părinţii trebuie să-şi înveţe copiii, prin cuvânt şi exemplu, cum să lucreze pentru cei neconvertiţi. Copiii trebuie astfel educaţi încât să fie empatici cu cei în vârstă şi cu cei necăjiţi şi să caute să aline suferinţele celor săraci şi nenorociţi. Ei trebuie învăţaţi să fie sârguincioşi în lucrarea misionară; şi astfel, din cei mai fragezi ani, li se va întipări în minte tăgăduirea de sine şi sacrificiul pentru binele altora şi înaintarea cauzei lui Dumnezeu, ca să poată fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Fie ca părinţii să-i înveţe pe copiii lor adevărul aşa cum este el în Isus. Iar copiii, în simplitatea lor, vor repeta ceea ce au învăţat celor cu care au legături” (Căminul adventist, p. 487).

Ce binecuvântare dacă toţi părinţii adventişti şi-ar instrui copiii să fie misionari pentru Domnul!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico