Archive - octombrie 2018

Festivalul Național al Companionilor -2018

FESTIVALUL NAȚIONAL AL COMPANIONILOR – ÎNSCRIERI

Dragi companioni, în perioada 16-17 noiembrie 2018, vă așteptăm la Festivalul Național de Companioni care se va desfășura la Stupini. Este bine să vă înscrieți cât mai repede, căci locurile sunt limitate. Aveți de ales între două variante în funcție de cazarea dorită :- 132 lei (cazare pensiune/masă Stupini)  si  57 lei (cazare & masa Stupini).

Informații suplimentare – Beniamin Chircan (0742106805)

 

Inscrieri Festivalul National al Companionilor | TINERETOLTENIA.RO

Doar prin credință

Deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” – Romani 1:17

Să ne imaginăm că astăzi este 31 octombrie 1517 şi suntem în oraşul Wittenberg, Germania. Mulţi alţi oameni au ajuns în speranţa că mâine, de Ziua Tuturor Sfinţilor, să vadă marea colecţie de relicve sacre ale lui Frederic cel Înţelept, electorul de Saxonia. În cartea sa, Here I Stand: A Life of Martin Luther (pp. 69–71), Roland H. Bainton explică faptul că această colecţie include dinţi de la mai mulţi sfinţi, articole de îmbrăcăminte şi patru fire de păr ale fecioarei Maria, treisprezece bucăţi şi un mănunchi de paie din leagănul lui Isus, un fir din barba Lui, o bucată din pâinea servită la ultima Cină de taină, un spin din coroana Sa şi unul din cuiele care i-au străpuns mâinile; chiar şi o ramură din tufişul pe care l-a văzut Moise arzând. Deja în 1520, colecţia cuprindea 19 013 oase sfinte.

Cei care au ocazia să vadă relicvele şi să plătească contribuţiile necesare pot primi indulgenţe care să le „reducă” suferinţa în purgatoriu, sau suferinţa altcuiva, cu 1 902 202 ani şi 270 de zile. În tot acest timp, Johann Tetzel vindea indulgenţe în regiunile din apropiere, făcându-i pe oameni să creadă că nu mai este nevoie să se pocăiască de păcatele lor. Dezgustat de toată afacerea, Martin Luther a alcătuit 95 de teze împotriva traficului de indulgenţe şi le-a afişat pe uşa Bisericii Castel din Wittenberg. Tezele 21 şi 22 spun că „o indulgenţă nu îl va mântui pe om” şi „un suflet mort nu poate fi salvat prin indulgenţe”.

În teza 58 se mai spune că „relicvele nu sunt rămăşiţele lui Hristos” , ci mai degrabă „un rău în concept”. Luther şi-a scris tezele în latină, pentru dezbateri academice. Dar foarte curând au fost traduse în germană şi, în cele din urmă, şi în alte limbi. În consecinţă, mulţi oameni au început să pună la îndoială învăţăturile romano-catolice despre meritele sfinţilor, relicvele sacre şi vânzarea de indulgenţe. Nu este de mirare că data de 31 octombrie 1517 este considerată a fi începutul Reformei Protestante.

Când Luther a afişat „Cele 95 de teze” pe uşa bisericii, el nu a putut vedea în acel moment consecinţele pe termen lung ale acţiunii sale. Acele teze au aprins focul Reformaţiunii, care continuă să ardă în unele cercuri creştine şi va continua să ardă până la vremea sfârşitului.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Simfonie neterminată

Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos. – Filipeni 1:6

În lume există multe opere neterminate. Unele nu au fost finalizate niciodată din cauza lipsei de fonduri, altele din motive politice şi altele deoarece autorul proiectului a decedat. În muzică, una din cele mai faimoase piese incomplete este Simfonia neterminată de Schubert.

Franz Schubert (1797–1828) a fost un compozitor austriac sclipitor şi prolific, care merită titlul de „poet al muzicii” (H.C. Schonberg). După ce a aruncat o privire la colecţia sa impresionantă de lieduri şi cântece pe voci, Beethoven a exclamat: „Cu adevărat, în Schubert se observă o scânteie divină.” Una din piesele inspiratoare a lui Schubert este „Sanctus” din Deutsche Messe (German Mass), care se mai cântă şi astăzi în bisericile creştine ca „Mare eşti Tu, Doamne” (Imnuri creştine AZŞ, #9).

Pe 30 octombrie 1822, Schubert a început să scrie faimoasa Simfonia No. 8 în Si minor. Aceasta a devenit cunoscută ca Simfonia neterminată, deoarece el a scris doar două părți şi niciodată nu şi-a încheiat lucrarea.

Aproape un an mai târziu, Schubert a dat partitura unui prieten, care a păstrat-o timp de 40 de ani. Simfonia a avut premiera la Viena pe 17 decembrie 1865. Doar câteva decenii după moartea lui Schubert lumea a descoperit genialitatea acestui mare compozitor.

De ce a lăsat Schubert o aşa operă de artă neterminată? Unii spun că a lăsat-o deoparte pentru a se concentra asupra altei lucrări. Alţii susţin că simfonia era deja perfectă şi că nu mai trebuia adăugat nimic. Indiferent care ar fi explicaţia, piesa a rămas neterminată conform standardelor muzicale.

Există domenii în care proiectele neterminate poate că nu au consecinţe serioase. Totuşi, în chestiuni spirituale, nu există noţiunea de aproape mântuit sau mântuit parţial. Fie eşti mântuit, fie eşti pierdut complet. Dar lăudat fie Domnul că, dacă te predai pe deplin lui Dumnezeu, El nu va lăsa mântuirea ta neterminată! Pavel spunea: „Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Fil. 1:6). Deşi creşterea în Hristos este efortul unei vieţi întregi (Fil. 3:12-16), prin neprihănirea desăvârşită a lui Hristos, tu poţi fi salvat pe deplin chiar acum. Fie ca aceasta să fie experienţa ta şi a mea!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Uzura planificată

Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. – Matei 6:19-20

Orice lucru care este folosit în mod continuu se uzează. Dar acest proces a fost accelerat de ideologia modernă de a face lucrurile să se strice. În anii 1920, bursa de valori din SUA a experimentat o expansiune rapidă şi s-au făcut foarte multe speculaţii financiare. Dar preţurile de la bursă au început să scadă şi, pe 29 octombrie 1929, cunoscută ca „Joia neagră”, bursa de valori s-a prăbuşit şi s-a ajuns la Marea criză economică (1929–1939), „cea mai profundă şi mai lungă criză economică din istoria lumii vestice industrializate”. În 1933, aproape jumătate din băncile din America falimentaseră şi numărul de şomeri era de aproape 15 milioane de oameni.

Deoarece tot mai multe fabrici se închideau, unele minţi creative au creat strategii noi de producţie şi marketing. Bernard London se spune că a inventat expresia „uzură planificată” în 1932, un principiu de producţie care face ca oamenii să cumpere modele noi ale produselor deja existente. Cartea lui Giles Slade, Made to Break: Technology and Obsolescence in America (2006) descrie modul în care a fost inventat „consumul repetitiv” prin inovaţii în producţie de hârtie, dezvoltarea industriei plasticelor şi „schimbarea anuală a modelului” şi această tehnică este menţinută vie de societatea de consum dornică să înlocuiască produsele vechi cu altele noi. Uzura planificată ajută la hrănirea ideologiei trecător-şi-de unică folosinţă. Dorinţa de a avea ceva „nou” îi conduce pe oameni să renunţe la toate lucrurile care, în natura lor, sunt permanente, inclusiv căsătoria, familia şi prietenii. Această ideologie sună cam aşa: „Eşti important pentru mine atâta timp cât pot să profit de pe urma ta; când nu mai pot face acest lucru, te voi înlocui cu altcineva!”

În contrast cu această ideologie, Biblia scoate în evidenţă datoria sacră, de exemplu, de a-ţi cinsti părinţii (Efes. 6:1-3), de „a-ţi iubi nevasta tinereţii tale” (Prov. 5:18) şi de a-i respecta pe copii (Efes. 6:4). Oamenii sunt mult mai importanţi decât bunurile! Aceasta înseamnă că noi, ca creştini, nu ne putem permite să fim cuprinşi de obsesia lucrurilor noi pentru a distruge relaţiile vechi, care ar trebui să dureze în această viaţă şi după.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

O comunitate globală

Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat, căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut până la corabie. – Faptele apostolilor 20:37-38

Când stră-străbunicii mei au imigrat din nordul Germaniei în sudul Braziliei, la începutul anilor 1870, ei şi-au luat rămas-bun de la părinţi şi de la rude, ştiind că nu îi vor mai vedea niciodată. De atunci, mijloacele de comunicare şi transport s-au îmbunătăţit semnificativ şi au devenit mai accesibile. Revoluţia cibernetică a schimbat complet modul în care relaţionăm cu alţi oameni.

Pe 28 octombrie 2003, studentul Mark E. Zuckerberg, de la Universitatea Harvard, cu ajutorul a trei prieteni, colegi de clasă, au publicat un site web nou, numit „Facemash”. Zuckerberg a intrat în reţeaua de securitate a Universităţii Harvard şi a copiat pozele de pe ID-ul studenţilor folosite în internate şi le posta în perechi de câte două, permiţând vizitatorilor să aleagă dintre cei doi cine era hot şi cine nu. Acel site web oglindea comunitatea fizică a celor de acolo, cu identităţile lor reale.

Pe 4 februarie 2004, Zuckerberg a lansat la Harvard reţeaua socială „Facebook”. În luna următoare, reţeaua s-a extins şi la Stanford, Columbia şi Yale; apoi şi la alte universităţi. În cele din urmă, la nivel global.

Pe 28 ianuarie 2015, Timothy Stenovec anunţa deja: „Acum Facebook-ul este mai mare decât cea mai mare ţară de pe pământ.” La acea vreme, reţeaua avea deja 1,39 miliarde de logări în fiecare lună – pentru a verifica noutăţile, a comunica cu prietenii şi pentru a vedea pozele – mai mult decât toată populaţia Chinei.

Lumea noastră modernă a devenit o comunitate globală imensă. Simţământul tradiţional de singurătate care derivă din distanţele geografice şi separarea fizică a scăzut semnificativ cu ajutorul reţelelor sociale. În loc să îţi iei rămas-bun pentru totdeauna de la familie şi prieteni, aşa cum a făcut Pavel în Fapte 20:37-38, putem de acum să spunem: „Să păstrăm legătura cât voi fi plecat.” Cu ajutorul Facebook-ului şi al altor reţele sociale, putem chiar să ne găsim prietenii vechi şi să reluăm legătura cu ei.

Ca creştini adventişti care cred în apropiata revenire a lui Hristos, putem folosi reţelele sociale pentru a socializa, atât timp cât nu petrecem prea mult timp. Dar totodată ar trebui să propunem idei creative de a scurta distanţa dintre prietenii noştri şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.

Gândeşte-te cum ai putea să faci acest lucru!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Frumusețea naturii

Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp; ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? – Matei 6:28-30

În sufragerie avem o orhidee naturală foarte frumoasă, care înfloreşte ocazional. Atunci când nu este înflorită, soţia mea, foarte creativă, îi ataşează o orhidee care arată exact ca originalul. Oamenii sunt impresionaţi de frumuseţea ei! Totuşi, oricât de frumoasă ar fi, ar trebui să ne amintim că florile artificiale doar le imită pe cele naturale. Florile artificiale nu sunt vii şi, în consecinţă, nu trec prin misteriosul proces al creşterii. Mai presus de orice, florile artificiale nu poartă amprenta lui Dumnezeu!

În Review and Herald din 27 octombrie 1885, Ellen White spune: „Hristos a încercat să atragă atenţia ucenicilor săi departe de artificial, înspre natural: «Dacă Dumnezeu a îmbrăcat aşa iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine este aruncată în cuptor, cu atât mai mult nu te va îmbrăca El pe tine, puţin credinciosule!» (Matei 6:30). De ce nu a învelit Tatăl nostru ceresc pământul cu maro sau gri? El a ales culoarea cea mai liniştitoare, cea mai acceptabilă pentru simţuri. Cât de mult este înviorată inima, iar duhul obosit este însufleţit atunci când priveşti la pământ, îmbrăcat în hainele sale de un verde viu! Fără acest înveliş, aerul ar fi plin de praf şi pământul ar părea un deşert. Fiecare fir de iarbă, fiecare boboc şi floare înflorită este un semn al dragostei lui Dumnezeu şi ar trebui să ne înveţe pe fiecare o lecţie de credinţă şi încredere în El. Hristos ne atrage atenţia la frumuseţea lor naturală şi ne asigură că cea mai splendidă paradă a celui mai mare rege care a deţinut vreodată un sceptru pământesc nu este egală cu cea purtată de cea mai umilă floare. Tu, care suspini după splendoarea artificială pe care doar bogăţia o poate cumpăra, după picturi costisitoare, mobilă şi îmbrăcăminte, ascultă glasul Învăţătorului divin. El îţi îndreaptă atenţia spre floarea de pe câmp, spre modelul simplu care nu poate fi egalat de măiestria omenească.”

Dumnezeu ne-a dat Sabatul ca o zi specială în care să contemplăm frumuseţea creaţiei Sale (Exod. 20:8-11). Fie ca mesajul tăcut al naturii să te aducă mai aproape de El!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Dependențe care aduc recompense

Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul şi abate-te de la rău! – Proverbele 3:7

Celor mai mulţi oameni le place să fie lăudaţi şi recompensaţi pentru ceea ce sunt sau ce fac. Cineva chiar spunea că „oamenii care spun că nu le place să fie lăudaţi fie sunt ipocriţi, fie sunt mincinoşi”. Dar mai sunt şi cei care sunt dependenţi de laude şi, dacă nu îi laudă nimeni, încep să se laude singuri. Parcă ar fi un Curriculum Vitae invizibil, care le atârnă de gât. Te-ai întrebat vreodată: „Sunt dependent de laude sau recompense?”

Mare parte din această dependenţă vine din natura noastră păcătoasă şi a modului în care ne-au educat părinţii şi profesorii. Pe 26 octombrie 1993, Alfie Kohn a publicat cartea Punished by Rewards: The Trouble of with Gold Stars, Inventive Plans, A’s, Praise and Other Bribes. Autorul susţinea că întregul sistem de recompense pentru studenţi şi lucrători tinde să îi mituiască şi ar trebui înlocuit de motivarea lor prin colaborare (muncă în echipă), conţinut (sens) şi alegere (autonomie).

Un proverb popular spune: „Nu rezolvi nimic dacă încerci să mă lingușești.” Ellen White mai adaugă: „Nu oamenii trebuie să fie înălţaţi ca fiind mari şi minunaţi. Dumnezeu este Cel care trebuie să fie proslăvit” (Lucrarea misionară medicală, p. 168). „Nu trebuie dată sau aşteptată lauda; căci acest lucru va avea mai degrabă tendinţa de a încuraja încrederea de sine decât de a spori umilinţa; de a corupe mai degrabă decât de a curăţi” (Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 474). Oare aceasta înseamnă că noi ar trebui să fim reci şi indiferenţi faţă de ceilalţi? Nicidecum!

Există o diferenţă semnificativă între a lăuda şi a mitui oamenii, pe de o parte, şi a-i complimenta şi a-i stimula, pe de altă parte. Ellen White spune următoarele despre importanţa aprecierii: „Există mulţi oameni pentru care viaţa este o luptă plină de chin. Aceştia îşi dau seama de lipsurile lor şi sunt nenorociţi şi neîncrezători; ei îşi închipuie că n-au niciun motiv să fie recunoscători. Cuvinte amabile, priviri pline de iubire, cuvinte de preţuire ar fi pentru mulţi dintre aceşti luptători singuratici ca un pahar de apă rece pentru un suflet însetat” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 23).

Noi putem face diferenţa în viaţa celorlalţi. Dumnezeu să ne dea cea mai bună atitudine şi cuvintele potrivite pentru a-i stimula pe cei din jur. Să nu uităm că cooperarea inclusivă şi aprecierea pot face mult mai mult decât competiţia selectivă şi recompensele!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Momente de neuitat

Mamă-sa îi făcea pe fiecare an o mantie mică şi i-o aducea când se suia cu bărbatul ei ca să aducă jertfa din fiecare an. – 1 Samuel 2:19

Există momente în viaţă când ne dorim ca timpul să se oprească în loc, pentru ca acele clipe să ţină o veşnicie. Acest lucru este foarte adevărat când suntem împreună cu cei dragi nouă şi cu prietenii apropiaţi. Dar unele din cele mai preţioase momente ţin doar pentru o scurtă perioadă de timp şi apoi dispar, lăsând în urmă simţăminte de nostalgie profundă.

Ellen White a scris foarte mult despre viaţa de familie şi educarea copiilor. Dar lucrarea ei profetică implica povara grea de a pune cauza lui Dumnezeu mai presus de ea însăşi şi de familia ei. În 1848, pe când primul ei născut, Henry, avea doar un an, ea a trebuit să îl lase cu familia Howland. Ea scria: „Mi s-a cerut din nou să renunţ la mine însămi pentru binele altora. A trebuit să sacrificăm compania micului nostru Henry şi să mergem înainte, dăruindu-ne fără rezerve lucrării lui Dumnezeu. […] Am fost convinsă că Domnul i-a cruţat viaţa pentru noi, când fusese foarte bolnav, şi că, dacă aş fi permis să mă împiedice în îndeplinirea datoriei mele, Dumnezeu mi l-ar fi luat. Singură înaintea Domnului, cu inima îndurerată şi cu multe lacrimi, am făcut acest sacrificiu şi am renunţat la singurul meu copil, lăsându-l în grija altora. […] Mi-a fost greu să mă despart de copil. Zi şi noapte îmi revenea în minte faţa tristă pe care o avea atunci când îl părăseam. Cu toate acestea, înlăturam din gând această imagine şi căutam să le fac bine altora” (Schiţe din viaţa mea, p. 120).

La început planul a fost ca Henry să stea cu familia Howland doar pentru o scurtă perioadă de timp, dar a ajuns să stea acolo cinci ani, cu mici pauze. De exemplu, pe 25 octombrie 1850, familia Howland l-a adus pe micuţul Henry la Gorham, Maine, pentru a petrece Sabatul cu părinţii lui şi cu bunicii. Ellen White declara: „Duminica ne-am despărţit de ei cu multă durere, deoarece trebuia să ne despărţim, dar ne bucuram că aveam aceeaşi credinţă şi că în curând urma să ne întâlnim pentru a nu ne mai despărţi” (Scrisoarea 26, 1850). La începutul anului 1859, ea s-a bucurat după întoarcerea dintr-o altă călătorie: „Cu bucurie ne întâlnim din nou cu familia. […] Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că din nou îmi pot relua locul în familie. Nu este niciun loc pe care să îl preţuiesc mai mult decât căminul” (Ms 5, 1859).

Ca creştini adventişti, noi aşteptăm acea zi glorioasă când vom fi pentru totdeauna cu cei dragi nouă!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Webinar – In cautarea AJUTORULUI POTRIVIT

În căutarea AJUTORULUI POTRIVIT

Eşti în căutarea unui partener pentru viaţă? Ai deja pe cineva şi vrei să ştii dacă este persoana potrivită pentru căsătorie ?  Doreşti să afli care sunt paşii de urmat într-o relaţie de prietenie pentru a avea binecuvântarea lui Dumnezeu? Dacă mai ai şi alte întrebări în domeniu acesta, atunci te încurajam să te înscrii la webinarul care va avea loc joi, 25 octombrie 2018 de la ora 21:00. Ce trebuie să faci ? Este simplu! Trebuie să te înscrii pe linkul de mai jos şi apoi la ora respectivă să fii cu un gadget/calculator conectat la internet pentru a avea acces la prezentarea online. În timpul programului poţi adresa în scris întrebări invitatului. Merită să foloseşti tehnologia pentru ceva educativ! Atenţie! Nu trebuie să plăteşti ceva pentru a putea avea acces la webinar! Mult succes în căutarea AJUTORULUI POTRIVIT!

                                       

LINK PENTRU INSCRIERI

https://events.genndi.com/register/169105139238474835/3f669390a2?fbclid=IwAR1acy4zeU_GeUAoTGdOC9tIMl9Cr9xtAVRP4HvF93WdCPpKAYuk5eX-6zo

Chipul lui Isus

Nişte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileei, l-au rugat şi au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus.” – Ioan 12:20-21

Dintre toate tablourile care Îl întruchipează pe Isus, care crezi că îl redă cel mai bine? Artistul britanic John Sartain (1808–1897) s-a născut la Londra pe 24 octombrie 1808. La vârsta de 22 de ani a imigrat în Statele Unite, unde a făcut pionierat în gravura în mezzotinto. Gravura lui foarte cunoscută „Mântuitorul nostru” (1865) a fost menţionată de Ellen White ca fiind portretul lui Isus care semăna cel mai mult cu El, aşa cum l-a văzut ea în viziune.

O descriere fizică mai veche a lui Isus apare într-o scrisoare atribuită lui Publius Lentulius, guvernatorul Iudeei înainte de Pilat din Pont. Textul spune astfel: „În vremurile noastre a apărut, şi încă trăieşte şi astăzi, un bărbat cu mare putere (forţă), pe nume Isus Hristos. Oamenii Îl numesc profet al adevărului; ucenicii lui, fiu al lui Dumnezeu. El învie morţii şi îi vindecă pe cei bolnavi. Este de înălţime medie (statura procerus, mediocris et spectabilis); are un aspect venerabil şi privitorii lui pot să se teamă de el şi să îl iubească. Părul lui este de culoarea alunei coapte, până la urechi, dar în spatele urechilor ondulat şi creţ, cu o reflecţie albăstruie şi deschisă, căzându-i pe umeri. În creştetul capului, părul îi este despărţit în două, după obiceiul nazarinenilor. Fruntea lui este netedă şi plină de veselie, cu faţa fără riduri sau pete, înfrumuseţat de un ten uşor roşiatic. Nasul şi gura lui sunt fără cusur. Barba lui este bogată, de culoarea părului, nu prea lungă, dar împărţită în zona bărbiei. Înfăţişarea lui este simplă şi matură, ochii lui sunt schimbători şi de culoare deschisă. Este sever în dojenile lui, bun şi amiabil în mustrări, vesel fără a-şi pierde seriozitatea. Nu se ştie despre el că a râs, dar adesea plângea. Are o postură dreaptă, mâinile şi braţele, frumoase la privit. Discuţiile lui sunt serioase, rare şi modeste. Este cel mai frumos dintre toţi fiii oamenilor.”

Nu putem şti cu adevărat cât de corectă este această descriere a lui Isus. Dar avem binecuvântata asigurare că cei îşi ţin ochii aţintiţi asupra lui Isus acum (Evr. 12:2) Îl vor vedea în curând faţă în faţă (1 Ioan 3:1-3).

Mă rog ca şi tu să fii printre ei! Te rog, nu lăsa ca nimic să te distragă de la acest scop glorios!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico