Archive - ianuarie 2018

Credincioșie necondiționată

Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. – Evrei 11:37-38

Shakespeare spunea: „Eretic este cel care face focul, nu cel care arde în el” (Poveste de iarnă, 2.3). Acest lucru a fost mai mult decât evident atunci când Cain l-a ucis pe fratele lui, Abel (Gen. 4:1-15), dar şi în alte cazuri asemănătoare (Evr. 11:30-38), inclusiv martirii valdenzi.

Încercările repetate de a-i forţa pe valdenzi să se conformeze catolicismului au eşuat. Astfel că, pe 23 aprilie 1655, un general, în cel mai brutal masacru, a curmat vieţile a peste 1.700 de valdenzi în Piemont. Acest genocid a generat o reacţie negativă în întreaga Europă. De parcă nu era suficient, pe 31 ianuarie 1686, Ducele de Savoia a ordonat distrugerea tuturor bisericilor valdenze şi a poruncit ca toţi locuitorii acelei văi să se lepede în public de ereziile lor, sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi cu exilul. Dar ei au rămas credincioşi, în ciuda ameninţărilor repetate.

Ellen White explică: „Deşi persecutaţi şi alungaţi din casele lor, ei au studiat cu conştiinciozitate cuvântul lui Dumnezeu şi au trăit la înălţimea luminii care strălucea asupra lor. Când bunurile le-au fost luate şi casele le-au fost arse, ei au fugit în munţi şi acolo au îndurat foame, oboseală, frig şi lipsuri. Dar cei risipiţi şi fără casă îşi uneau vocile în cântece şi laude la adresa lui Dumnezeu, pentru că erau consideraţi vrednici de a suferi în numele lui Hristos. Ei se încurajau şi se îmbărbătau şi erau recunoscători pentru refugiul lor sărăcăcios. Mulţi din copiii lor s-au îmbolnăvit şi au murit din cauza expunerii la frig şi pentru că au suferit de foame; dar nici pentru o clipă nu s-au gândit părinţii lor să renunţe la credinţa lor. Ei preţuiau dragostea şi favoarea lui Dumnezeu mai presus de orice tihnă şi bogăţie lumească. Ei erau mângâiaţi de Dumnezeu şi, cu o speranţă plăcută, priveau înainte spre recompensă” (Review and Herald, 12 februarie 1880).

Nu uita că doar o religie pentru care merită să mori este o religie pentru care merită să trăieşti! Fie ca exemplul uimitor al valdenzilor de curaj şi credincioşie faţă de Dumnezeu să inspire şi viaţa noastră religioasă.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

O singură frăție

În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. – Romani 10:12

Lumea noastră este un imens câmp de bătălie între Dumnezeu şi Satana. Pe de o parte, Dumnezeu încearcă să salveze şi să unească omenirea cu cimentul dragostei Sale necondiţionate. Pe de cealaltă parte, Satana încearcă să ne îndrume greşit şi să divizeze omenirea cu tăişul egoismului său fără limită. El a produs fisuri sociale profunde peste tot în lume, prin rele precum naţionalismul, sistemul tribal şi rasismul.

În discursul său la Reichstag-ul german, din 30 ianuarie 1939, Adolf Hitler prezicea: „Astăzi voi fi din nou profet: dacă bancherii internaţionali evrei din Europa şi din afara ei vor izbuti să arunce din nou popoarele într-un război mondial, atunci rezultatul nu va fi o bolşevizare a lumii şi, în consecinţă, victoria evreilor, ci anihilarea rasei iudaice în Europa.”

Hitler a adus la îndeplinire profeţia lui antisemită în cea mai teribilă manieră cu putinţă.

Cu totul diferit, creştinismul autentic trece peste orice barieră culturală, etnică şi socială, privind oamenii ca parte a unei singure rase. Deja în Vechiul Testament, era mesianică a fost portretizată ca fiind vremea când evreii şi neamurile aveau să se închine împreună în templul lui Dumnezeu, care mai târziu avea să devină „o casă de rugăciune pentru toate neamurile” (Isaia 56:1-8). După cum spunea şi Simeon, Hristos a venit să aducă mântuire la „toţi oamenii,” incluzându-i şi pe evrei, şi pe greci (Luca 2:30-32). Pavel a putut afirma că „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă” (Rom. 10:12). Apoi el a adăugat: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască; fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Gal. 3:28).

Dragostea lui Dumnezeu este suficient de puternică pentru a ne aduce într-o singură frăţie. Cei care sunt în Hristos nu „mai sunt nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunt împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efes. 2:19). Doar dragostea lui Dumnezeu ne poate împu-ternici să îi iubim chiar şi pe vrăjmaşi, fie că sunt iudei sau evrei (Matei 5:43-48). Astăzi eşti invitat să fii un zidar al lui Dumnezeu, care să repare fisurile rasiale şi sociale din jurul tău cu cimentul dragostei infinite a lui Dumnezeu. Atunci, şi doar atunci, lumea va putea să fie martoră la puterea transformatoare a religiei noastre!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Redu viteza

Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei n-aveau vreme nici să mănânce. – Marcu 6:31

Şoselele şi traficul ne pot măsura cu uşurinţă răbdarea şi comportamentul creştin! Aşa că începem cu câteva întrebări: ce simţi atunci când un şofer mai lent îţi blochează banda? Cum reacţionezi la greşelile celorlalţi şoferi? De obicei simţi că traficul ar trebui să fie mai rapid decât este? Legendarul şofer de curse Mario Andretti chiar a spus: „Dacă totul pare a fi sub control, înseamnă că nu mergi suficient de repede.”

În 29 ianuarie 1886, Karl Benz a depus o cerere pentru brevetarea unui Motorwagen, care a devenit cunoscut ca primul automobil din istorie. Era o maşină cu trei roţi, propulsată de un motor pe benzină. Benz a ridicat vălul de pe invenţia lui înaintea publicului în 3 iulie 1886, pe Ringstrasse, în Mannheim, Germania. Viteza maximă pentru primele modele era de aproximativ 16 km/h. În timp, industria auto s-a dezvoltat uimitor, şi astăzi maşina Bugatti Veyron 16.4 poate atinge o viteză legală de 431 km/h.

Maşinile sunt un simbol al generaţiei lor şi astăzi sunt mai rapide deoarece vrem să ne deplasăm mai repede. Mulţi oameni cred că a ţine lucrurile sub control rar duce la măreţie. Fără îndoială că este mult mai palpitant să conduci cu viteză şi astfel poţi ajunge mai repede la destinaţie. Dar să nu uiţi că, cu cât conduci mai repede, cu atât mai puţin poţi aprecia priveliştea din jurul tău. Viteza mare poate deveni chiar un stil de viaţă care se transpune de la condusul maşinii în alte aspecte ale vieţii.

Putem să înaintăm atât de repede prin viaţă, încât ajungem să nu mai fim atenţi nici măcar la cei din jurul nostru!

Nu ştiu care este stilul tău de viaţă. Chiar şi aşa, te încurajez să iei mai în serios invitaţia lui Hristos: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6:31). În afară de a te dărui pe tine, ca persoană, cel mai preţios dar pe care poţi să I-l aduci lui Dumnezeu şi celor dragi este timpul tău. Timpul ne arată care sunt priorităţile şi demonstrează ce este important pentru tine. A nu petrece timp cu Dumnezeu înseamnă că ai alţi „dumnezei” care merită timpul tău mai mult decât El.

A nu petrece timp cu cei dragi înseamnă că ei nu sunt atât de importanţi pe cât cred. Meditează şi acţionează pe baza acestor gânduri astăzi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Hall of fame de top

Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri. – Luca 10:20

Aducerea aminte a multor persoane celebre a fost perpetuată fie pe Hall of Fame, fie pe vreun monument sau chiar printr-o sculptură portret. Unii oameni chiar au conceput proiecte mondiale celebre care le poartă numele, cum este cazul celebrului Turn Eiffel de pe Champ de Mars, din Paris. Iniţial a fost construit pentru târgul mondial, ca o celebrare a centenarului Revoluţiei Franceze şi în prezent este vizitat în fiecare an chiar şi de şapte milioane de oameni.

Turnul Eiffel este numit după inginerul Gustave Eiffel, a cărui companie a proiectat şi construit turnul. Planul original a fost creat de Mauri-ce Koechlin şi Émile Nouguier, cu ajutorul lui Stehpen Sauvestre. Lucrările la temelie au început în 28 ianuarie 1887 şi s-au încheiat în 1889. În 1957, în vârful turnului a fost adăugată o antenă de transmisie. Turnul are o înălţime de 324 de metri şi cântăreşte 7 300 de tone. În total 18.038 de piese au fost unite, folosindu-se 2,5 milioane de nituri. În ciuda multelor critici şi proteste de la început, conduse de artişti şi intelectuali, Turnul Eiffel a devenit în timp principalul simbol al Franţei.

Pe lângă numele „Eiffel” mai există alţi 72 de oameni de ştiinţă, ingineri şi matematicieni francezi al căror nume a fost gravat pe turn, ca o recunoaştere a contribuţiei lor remarcabile. Acesta este unul din cele mai remarcabile Hall of Fame din întreaga lume. Dar să nu uităm: „Şi lumea, şi pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Asta înseamnă că niciun Hall of Fame omenesc, nici chiar toate la un loc, nu se compară cu privilegiul de a avea numele noastre scrise în
cartea vieţii din ceruri.

Mulţi dintre noi avem nevoie de ceva ce nu avem, adică religia adevărată! „Religia doar cu numele nu înseamnă nimic,” căci „numele sunt înscrise în cărţile bisericii de pe pământ, dar nu în cartea vieţii” (Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 504). Poate că îţi place „mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:43). Tu şi cu mine trebuie să căutăm mai puţin slava omenească, pieritoare, şi mai mult slava cerească ce ţine pentru totdeauna. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ne putem bucura că numele noastre sunt „scrise în cer” (Luca 10:20).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Un talent ceresc

Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare. – Iacov 1:17

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut în data de 27 ianuarie 1756, în Salzburg, Austria. El a fost recunoscut ca un copil minune, compozitor şi muzician. La vârsta de patru ani, Wolfgang putea învăţa orice menuet în doar jumătate de oră. La vârsta de cinci ani a început să compună, iar la şase ani era deja celebru. Wolfgang Amadeus Mozart a murit la doar 35 de ani, dar a lăsat în urmă o moştenire de aproximativ 600 de piese muzicale de cea mai înaltă calitate, din mai multe genuri. Fără îndoială că Mozart este unul din cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor şi poate, în opinia unora, chiar cel mai mare.

Faimosul teolog elveţian, Karl Barth, a fost un fan al lui Mozart. Odată a spus: „E posibil ca atunci când îngerii merg la îndatoririle lor, lăudându-L pe Dumnezeu, ei cântă Bach. Totuşi, sunt sigur că atunci când sunt cu toţii, en famille, cântă Mozart şi că atunci Domnul nostru ascultă şi El cu mare plăcere” (Wolfgang Amadeus Mozart, p. 23). Fără să ducem compoziţiile lui Mozart în sfera cerească, trebuie totuşi să admitem că el a avut un talent muzical excepţional, pe care l-a folosit cu multă pasiune şi dedicare.

Frumosul cântec german „Nu oricine poate fi ca Mozart” (Nicht Jeder kann ein Mozart sein), interpretat de Stefanie Hertel, admite că nu oricine poate deveni un geniu, ca marele compozitor. Dar chiar şi piesa unui începător, cântată cu un singur deget la pian, de un copil, poate deveni adesea „cea mai frumoasă melodie”. Ceea ce contează cu adevărat nu este atât de mult câte talente avem sau cât de mari sunt unele din ele; ceea ce contează este dacă le folosim pentru slava şi onoarea lui Dumnezeu şi de dragul omenirii.

„O atenţie conştiincioasă cu privire la ceea ce lumea numeşte «lucruri mărunte» face din viaţă un succes. Mici acte de caritate, de lepădare de sine, a spune cuvinte simple de încurajare, a veghea împotriva micilor păcate – acesta este creştinismul. O recunoaştere plină de mulţumire a binecuvântărilor zilnice, o îmbunătăţire înţeleaptă a oportunităţilor zilnice, o dezvoltare sârguincioasă a talentelor încredinţate – la aceasta ne cheamă Stăpânul” (Solii către tineret, p. 143). Astăzi, poţi face diferenţa în vieţile celor din jur prin fapte mici de dragoste faţă de ei!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Desculț în zăpadă

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. – 1 Ioan 1:9

În mai 2008, am vizitat, împreună cu soţia mea, faimosul castel Canossa, în nordul Italiei. Era o zi însorită şi frumoasă de primăvară. Acolo am avut un interviu neplanificat cu Mario Berabei, autorul cărţii Matilde e il Castello di Canossa (Matilda şi castelul Canossa). El a scos în evidenţă câteva detalii referitoare la relaţia dintre contesa Matilda de Canossa şi Papa Grigore al VII-lea, dar şi modul umilitor în care papa s-a comportat cu Henry al IV-lea, împăratul Imperiului German.

În contrast total cu vremea frumoasă de afară de la acea vreme, Henry al IV-lea a ajuns acolo în timpul iernii din 1076–1077, una dintre cele mai geroase ierni din acea regiune. Pentru că l-a jignit pe papă şi s-a răzvrătit împotriva lui, Henry a fost excomunicat şi detronat de acesta.

Ştiind că papa avea să viziteze castelul, Henry a mers pentru a obţine iertare. În loc să îl primească pe rege într-un loc călduros, papa l-a lăsat să stea afară timp de trei zile – 26–28 ianuarie 1077 – în afara castelului, în zăpadă, să postească, desculţ, cu capul descoperit şi îmbrăcat sumar.

După cea mai severă penitenţă, în cele din urmă papa l-a primit pe împărat în audienţă şi l-a iertat.

De-a lungul secolelor, Canossa a fost recunoscut ca un simbol al pretenţiilor Bisericii Romane la supremaţie temporară şi a unui conducător de stat puternic care a recunoscut această supremaţie. Dar ce altă lecţie putem învăţa din acest incident? Unii au scos în evidenţă contrastul dintre Grigore al VII-lea, un pretins cap al creştinismului, mândru şi arogant, şi Hristos, adevăratul cap al bisericii, umil şi plin de milă. Îţi poţi imagina ce s-ar întâmpla cu noi dacă Hristos s-ar comporta cu noi aşa cum s-a comportat papa cu regele Henry?

Oricare ar fi păcatele tale, să nu uiţi că nu există păcat care să scape promisiunii din 1 Ioan 1:9 – „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”

Dar ce putem spune de păcatul de neiertat menţionat în Matei 12:31-32 şi Marcu 3:28-29? Acest păcat este chiar faptul că nu dorim să ne „mărturisim păcatele”. Dar frumuseţea Evangheliei mântuirii prin har, prin credinţă este că niciun păcat regretat şi mărturisit nu rămâne neiertat!

Această făgăduinţă este pentru tine şi pentru mine şi ar trebui să o cerem de îndată.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Liniște în mijlocul furtunii

El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. – Marcu 4:39

Călătoria The Simmonds cu vaporul din Anglia înspre America a fost una normală. La bord erau 80 de colonişti englezi şi 26 de creştini moravieni, dar şi fraţii misionari John şi Charles Wesley. Moravienii (cunoscuţi ca nemţi) aveau un creştinism simplu şi nelumesc şi erau misionari activi. John Wesley a fost foarte impresionat de bucuria lor radiantă şi de devoţiunea lor profundă. Nu se supărau atunci când alţii se comportau rău cu ei şi nu răspundeau când li se adresau cuvinte rele.

Duminica, 25 ianuarie 1736, dimineaţa devreme, John Wesley li s-a alăturat moravienilor la devoţional. Dar dintr-odată, aşa cum povesteşte chiar Wesley, „marea s-a dezlănţuit, a sfărâmat corabia în bucăţi, apa a acoperit corabia şi a dat buzna pe punte, de parcă marele adânc ne-a şi înghiţit. De unde erau englezii se auzeau ţipete teribile. Nemţii cântau calmi. După aceea l-am întrebat pe unul dintre ei: «Vouă nu v-a fost frică?» El a răspuns: «Îi mulţumesc lui Dumnezeu, nu.» Apoi am întrebat: «Dar femeilor şi copiilor nu le-a fost teamă?» El a răspuns cu calm: «Nu, femeilor şi copiilor noştri nu le este teamă să moară.»”

John Wesley a fost instruit pentru lucrarea din Oxford, unde în 1729, a fost cofondator al „Holy Club” pentru a birui păcatul şi pentru sfinţenie. A fost pastor anglican hirotonit şi misionar. Totuşi, el şi-a dat seama că încă îi lipsea acea profundă spiritualitate practică a moravienilor. Cum puteau ei să aibă o încredere atât de puternică în Dumnezeu şi să rămână calmi în timpul acelei furtuni care le ameninţa viaţa? Acel eveniment a generat schimbări semnificative în viaţa spirituală a lui Wesley şi în lucrarea lui.

Cât de adânc înrădăcinată este religia ta? Cum reacţionezi în timpul furtunilor care îţi ameninţă viaţa? În realitate, „aceia care sunt angajaţi în lucrare pentru Stăpân au nevoie de o experienţă mult mai înaltă, mai profundă, mai largă decât şi-au închipuit mulţi până acum că vor avea. Mulţi care sunt deja membri ai marii familii a lui Dumnezeu ştiu prea puţin ce înseamnă să priveşti la slava Sa şi să fii preschimbat din slavă în slavă” (Divina vindecare, p. 503). În timp ce lucrăm pentru Domnul, trebuie să ne adâncim în fiecare zi experienţa noastră personală cu El.

Doar aşa putem rămâne calmi şi încrezători că Domnul ne ţine de mână în zilele însorite, dar şi în furtună.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

E timpul să mă pun pe treabă… mai încolo!

Articolul pe care îl citești acum, trebuia să fie scris în urmă cu 10 zile, însă de atunci și până azi, de cel puțin zece ori, am zis: “Lasă că îl scriu mâine.”

Ți s-a întâmplat și ție să amâni lucruri? Oare cui nu i s-a întamplat?! Trebuie să mărturisesc faptul că nu mă simt confortabil atunci când amân lucruri, și deși sunt conștient că amânarea nu este o soluție (uneori poate fi), totuși aleg să apelez la această pseudo-soluție prea des.

Ce este procrastinarea, căci despre asta vorbim? Este o boală? O problemă comportamentală? O lipsă de organizare sau poate câte puțin din fiecare?

DEX-ul spune că procrastinarea înseamnă “A amâna sau a întârzia începerea execuției unei sarcini; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa.” Asta am făcut eu cu scrierea acestui articol, am tot tărăgănat-o până când nu s-a mai putut amâna.

Ai fost vreodatată în situația de a amâna pregătirea pentru un anumit examen sau teză spunându-ți “Lasă că încep de mâine!”? Eu am făcut-o de multe ori, iar în unele cazuri acel mâine nu a mai existat pentru că era deja prea târziu. Este o vorbă care zice “Mai bine mai târziu decât niciodată” iar o alta abordează problema dintr-o altă perspectivă afirmând “Mai bine niciodată decât mai târziu.”

De ce suntem tentați să amânăm? De ce ne mobilizăm uneori prea greu în realizarea unui obiectiv?

Conform lui Albert Ellis și William Kanus (psihologi care au studiat acest fenomen) , există 3 cauze principale ale procrastinării:

  1. Anxietatea – teama că am putea să nu facem lucrurile perfect și să fim criticați, că nu suntem în stare să facem sarcina și că ceilalți își vor da seama de acest lucru. Toate aceste temeri ne pot face să evităm să ne implicăm în sarcini în care e posibil să fim evaluați, criticați, în sarcini cu un rezultat incert sau în care e posibil să avem un eșec. De exemplu: vom amâna să invităm în oraș persoana de care ne place din teama de a nu fi refuzați.
  2. Toleranța scăzută la frustrare. Aceasta se referă la faptul că unele persoane consideră că nu pot tolera sau suporta plictiseala, frustrarea, iritabilitatea sau disconfortul, astfel că vor avea tendința să evite sarcinile dificile, plictisitoare sau repetitive. Un exemplu clasic este cel al persoanelor supraponderale care nu sunt dispuse să suporte disconfortul de a face mișcare sau de a ține regim.
  3. Răzvrătirea. Aceasta este o cauză a procrastinării la persoanele care consideră că ei trebuie să hotărască tot ceea ce fac. Aceste persoane consideră că dacă cineva le spune că au de făcut și ei “execută”, asta îi face să fie slabi. Un exemplu îl constituie amânarea unui adolescent de a-și face ordine în cameră, dacă această sarcină este dată de către părinți.

Iată ce poți face pentru a scăpa de procrastinare:

  • Identifică sarcinile pe care ai tendința să le amâni;
  • Încearcă să înțelegi care este cauza pentru care le tot amâni;
  • Învață să tolerezi disconfortul asociat cu sarcina neplăcută, gândindu-te la recompensa finală;
  • Nu îți mai fabrica scuze;
  • Aplică strategii practice de acțiune.

Câteva strategii, care te pot ajuta în realizarea oricărui obiectiv, sunt:

  1. Împarte sarcina pe care o ai de făcut în pași mici și ține-te de ei, altfel, ceea ce este prea mult sau prea complex te poate paraliza.
  2. Apelează la obiceiuri! Creează-ți obiceiuri plăcute care te ajută să intri într-o stare de spirit care să te susțină în demersul tău (ascultarea unei melodii preferate, 5 minute de mișcare, etc.).
  3. Oferă-ți (mici) recompense pentru tot ceea ce duci la bun sfâșit.
  4. Odată ce ai luat o decizie, oprește-te să mai raționalizezi și treci la treabă.
  5. Când nu știi cu ce să începi, propune-ți să faci un singur pas de acțiune.
  6. Clarifică-ți “de ce-ul” personal, adică motivația intrinsecă pentru ceea ce ți-ai propus să faci.

Și nu uita… o călătorie de o mie de mile începe mereu cu primul pas! 

Aproape am ajuns

Domnul i-a zis: „Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: «O voi da seminţei tale» Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi, dar nu vei intra în ea.” – Deuteronomul 34:4

În 13 noiembrie 2015, Henry Worsley, un soldat englez pensionar, la 55 de ani a început o călătorie de 1 530 de km, traversând Antarctica prin Polul Sud. Mai bine de două luni, el a tras după el o sanie de 150 kg, în care era hrană, combustibil şi echipament de supravieţuire pentru 80 de zile. Dacă toţi ceilalţi exploratori polari (inclusiv faimosul Sir Ernest Shackleton) au călătorit în grup, Worsley a fost foarte aproape să devină primul explorator care a parcurs această distanţă singur şi fără ajutor.

Dar la 48 km de ţinta finală, Worsley a scris: „Cele 71 de zile petrecute singur în Antarctic, cu peste 1 450 de km parcurşi şi o deteriorare treptată a rezistenţei mele fizice şi-au spus în cele din urmă cuvântul şi, astăzi, anunţ cu tristeţe că această călătorie a luat sfârşit – atât de aproape de ţintă.” Chemând ajutor, el a fost dus la Clinica Magallanes din Punta Arenas, Chile. O infecţie abdominală (peritonită bacteriană) a dus rapid la o insuficienţă a tuturor organelor. Henry Worsley a murit în data de 24 ianuarie 2016.

După 40 de ani de pelerinaj cu israeliţii în pustie, Moise a fost chemat de Dumnezeu pe vârful Pisga, de unde i-a fost arătată ţara Canaanului. Din cauza lipsei lui de credinţă, Moise a murit fără a intra în ţara făgăduită (Num. 20:12; Deut. 34:1-6). Chiar şi aşa, Moise a fost înviat din morţi pentru a moşteni viaţa veşnică (Jud. 9; cf. Matei 17:1-8); a apărut mai târziu alături de Ilie la schimbarea la faţă a lui Isus (Matei 17:1-7) şi numele lui este trecut în rândul eroilor de credinţă (Ev. 11:23-29).

Din nefericire, aşa cum Worsley nu a ajuns niciodată la destinaţia finală, mulţi care visează, vorbesc şi cântă despre cer nu vor fi niciodată acolo. „Aproape mântuit înseamnă cu totul pierdut,” spune un bine cunoscut cântec. Să Îi mulţumim astăzi lui Dumnezeu că mai avem încă o şansă de a ne reînnoi angajamentul nostru faţă de El şi să umblăm în prezenţa Lui! El ne oferă încă o ocazie, pentru că îndurarea Lui „se înnoieşte în fiecare dimineaţă” (Plângeri 3:22-23) şi El nu doreşte ca vreunul din noi să piară, ci „toţi să se pocăiască” (2 Petru 3:9). Totuşi, să nu uităm niciodată că doar cei care vor răbda „până la sfârşit vor fi mântuiţi” (Matei 24:13).

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Cu bun gust

Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase. – 1 Timotei 2:9-10

Oamenii au tendinţa să citească sfatul lui Pavel cu „ruşine şi sfială” (1 Tim. 2:9-10), ca promovând un stil de îmbrăcăminte de modă veche, dar nu este cazul. Pavel doar ia principiul universal de a face „totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31) şi îl aplică şi la modul de îmbrăcăminte. Aceasta înseamnă că ar trebui să evităm orice extremă nedorită.

Într-adevăr, trăim într-o lume în care totul şi toţi sunt expuşi. Mare parte a modei contemporane are ca scop să te facă să arăţi sexy, cu un apel senzual, să fii atractiv. Dar nu uita: „Nu expune în vitrină ceea ce nu este de vânzare.” Prea adesea, nuditatea trupului dă pe faţă o goliciune a duhului. De aceea, ca un creştin credincios, trebuie să fii sigur că mesajul pe care îl transmiţi cu privire la tine însuţi este exact cel pe care doreşti să îl transmiţi. Ori de câte ori mergi la biserică, gândeşte-te la culoarul de la biserică ca la culoarul unei biserici, nu podiumul săptămânii modei adventiste.

Dar unii oameni merg în cealaltă extremă şi îşi imaginează că orice modă modernă este greşită şi inacceptabilă. Într-un articol publicat în Review and Herald, din 23 ianuarie 1900, Ellen White a vorbit despre femei „care sunt nepăsătoare în privinţa îmbrăcămintei şi care cred că este o virtute să […] te îmbraci dezordonat şi fără gust; hainele lor sunt murdare şi adesea arată de parcă au zburat şi au căzut peste ei. Şi totuşi unii ca aceştia vor vorbi întotdeauna împotriva mândriei. Ei clasifică decenţa şi îngrijirea drept mândrie” (retipărit în Îndrumarea copilului, p. 415). Vă rog, nu confundaţi niciodată „modestia şi sfiala” cu neglijenţa şi lipsa gustului.

Aproape toate companiile aeriene şi multe alte companii au o uniformă specifică sau cel puţin adoptă un cod de îmbrăcăminte. Ca biserică, noi nu avem şi nici nu ar trebui să adoptăm unul. Vizitatorii sunt bineveniţi să participe în adunările noastre aşa cum sunt şi noi ar trebui să evităm să îi judecăm. Dar ne aşteptăm ca membrii bisericii noastre să Îi dea slavă lui Dumnezeu în tot ce fac, inclusiv în modul în care se îmbracă.

Dar chiar dacă nu urmează acest principiu aşa cum ar trebui, cel puţin tu şi cu mine ar trebui să îl luăm în serios.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico