Archive - aprilie 2018

Apeluri culturale

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită. – Romani 12:2

Una dintre cele mai mari provocări pentru poporul lui Dumnezeu de-a lungul secolelor a fost cum să rămână credincioşi lui Dumnezeu când intră în conflict cu valorile sociale contemporane. Dintotdeauna cultura a fost o ispită pentru poporul lui Dumnezeu, dar contracultura anilor ‘60-70 a devenit prin excelenţă o perioadă de răzvrătiri împotriva valorilor tradiţionale.

Dezgustaţi de ironia culturii contemporane, în special de cea a războiului din Vietnam (1955–1975), mulţi tineri americani s-au prins de un motto atrăgător: „Faceţi dragoste, nu război.” Ieşind din cercul familiei, unii au hotărât să trăiască în colonii hippy cât mai îndepărtate, găsind în dragostea fără limite, în droguri şi în muzica rock psihedelică mediul ideal în care să îşi exprime dorinţele lor păcătoase. O expresie climatică a mişcării contraculturale a fost Woodstock Music Festival, organizat în Bethel, New York, 15–18 august 1969.

Lungul şi dezastruosul război din Vietnam s-a încheiat odată cu căderea Saigon-ului, pe 30 aprilie 1975, lăsând în urmă peste 58 000 de americani morţi. Mişcarea Hippy a dispărut într-un final, dar multe vânturi contraculturale ale anilor ’60-70 continuă să sufle chiar şi astăzi. Societatea noastră contemporană este suprastimulată de sunete şi imagini şi este mişcată de o cultură obsedată de sex. Mai mult, mintea noastră postmodernă a pus sub semnul întrebării multe din valorile absolute ale Bibliei.

Înconjuraţi de atât de multe ispite culturale, noi trebuie să luăm în serios cuvintele din Psalmii 119:9: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.” Parafrazarea versiunii The Message a versetului din Romani 12:2 sună astfel: „Nu fi atât de bine adaptat la cultura ta încât să te integrezi fără să te mai gândeşti măcar. În schimb, îndreaptă-ţi atenţia spre Dumnezeu. Vei fi schimbat din interior spre exterior. Recunoaşte de îndată ce doreşte de la tine şi răspunde rapid. Spre deosebire de cultura din jurul tău, care întotdeauna te trage în jos la nivelul ei de imaturitate, Dumnezeu scoate ce este mai bun din tine, creează o maturitate bine dezvoltată în tine.” În rugăciunea Sa preoţească, Isus i-a cerut Tatălui: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). Fie ca aceasta să fie rugăciunea noastră astăzi şi în fiecare zi!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Haina de nuntă

Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) – Apocalipsa 19:7-8

Unele nunţi sunt cât se poate de perfecte – decoraţiunile, invitații, ceremonia şi, mai presus de orice, mireasa şi rochia ei. Una din ele a fost nunta fermecătoare a prinţului William, Duce de Cambridge, şi Catherine (Kate) Middleton, din 29 aprilie 2011, de la Catedrala Westminster Abbey din Londra. Rochia de nuntă a lui Kate a fost creată de Sarah Bur-ton, directorul de creaţie al luxoasei case de modă Alexander McQueen.

Partea principală a rochiei a fost croită din satin ivoriu şi alb, cu 58 de nasturi din mătase şi organza în spate. Corsajul a fost decorat cu motive florale tăiate dintr-o dantelă fabricată la maşină. Mark Badgley o descrie astfel: „Este acea rochie care rezistă testului timpului. Nu toate rochiile rezistă. Orice mireasă din lume îşi va dori să o poarte.” Tocmai de aceea nu este o surpriză că, la scurt timp, au apărut şi s-au vândut copii ale acestei rochii.

Biblia foloseşte mai multe asemănări cu nunta pentru a descrie relaţia dintre Hristos şi biserica Sa credincioasă. În pilda ospăţului nunţii (vezi Matei 22:1-14), biserica este portretizată nu ca mireasa fiului de împărat, ci este asemănată cu oaspeţii de la ospăţul nunţii. Pentru acea ocazie specială, toţi oaspeţii trebuiau să poarte o haină de nuntă. Oaspetele care nu avea această haină era aruncat în întunericul de afară. În contrast cu această imagine, în scena apocaliptică a nunţii Mielului (vezi Apoc. 19:7-10), perspectiva se schimbă şi sfinţii apar ca mireasa lui Hristos, îmbrăcaţi în „in subţire, strălucitor şi curat”.

Dacă „toate faptele noastre neprihănite sunt ca o haină murdară” (Isaia 64:6), cum poate haina de nuntă să fie definită ca fiind „faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apoc. 19:8)? Ellen White spune că haina este „un dar din partea împăratului. … Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său cel nepătat” (Parabolele Domnului Hristos, pp. 309–310). La fel ca în pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32), Hristos doreşte să ne îmbrace cu haina nepătată a neprihănirii Sale şi să ne pregătească pentru ospăţul nunţii Sale.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Turism în spațiu

Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale –, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” – Psalmii 8:3-4

Filosoful german Immanuel Kant (1724–1804) spunea: „Două lucruri îmi umplu mintea cu uimire şi mirare cu cât meditez mai des şi mai stăruitor asupra lor: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din interiorul meu.” Admiraţia şi curiozitatea umană i-au condus pe astronomi, oamenii de ştiinţă care studiază spaţiul, să pătrundă cât pot ei de mult în minunile universului lui Dumnezeu. Dar până în prezent, astronauţii profesionişti au ajuns doar până la lună, nu mai departe.

În 1961, cosmonautul sovietic Yuri Gagarin a devenit primul om care a zburat în spaţiu. De atunci, Dennis Tito (n. 1940) visa să zboare şi el în spaţiu. În cele din urmă, pe 28 aprilie 2001, s-a alăturat misiunii Soyuz TM-32 şi a petrecut în spaţiu 7 zile, 22 de ore şi 4 minute, deplasându-se pe orbita Pământului de 128 de ori. Astfel, miliardarul Dennis Tito a devenit primul turist în spaţiu care şi-a finanţat propria călătorie. Dar cât l-a costat această aventură? El a plătit pentru biletul lui nu mai puţin de 20 de milioane de dolari! Să nu uităm că el nu a părăsit orbita Pământului.

La a doua venire, copiii credincioşi ai lui Dumnezeu din toate veacurile şi din toate locurile din lume vor fi duşi prin văzduhul înstelat spre cer (Ioan 14:1-3). Ni se spune că această călătorie în spaţiu, de pe Pământ până la cer, va dura „şapte zile” (Scrieri timpurii, p. 16). Unii oameni spe-culează că este nevoie de o săptămână pentru ca cei care nu au păzit niciodată Sabatul să o poată face înainte de a intra în sfera cerească. În imaginaţia lor, acel Sabat va fi păzit pe o altă planetă. Dar nicăieri în Biblie sau în scrierile lui Ellen White nu se sugerează această idee. Ea spune doar că această urcare înspre cer va dura şapte zile. Cât trebuie să plătim? Nimic, pentru că Dumnezeu a plătit deja!

În timp ce zboară în spaţiu, astronauţii sunt limitaţi la spaţiul din navă, având alături doar câţiva colegi. Prin contrast, sfinţii vor fi luaţi la cer cu mijloacele de transport ale lui Dumnezeu, bucurându-se de compania tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ, dar şi de compania sfinţilor îngeri şi chiar a lui Isus Hristos. Nicio strădanie sau realizare omenească nu poate fi comparată cu acea recompensă supremă. Prin harul lui Dumnezeu, tu şi cu mine vom fi acolo!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Soții misionare

Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea şi nu duce lipsă de venituri. Ea îi face bine, şi nu rău, în toate zilele vieţii sale. – Proverbele 31:10-12

Suntem foarte impresionaţi de exemplul de dedicare şi sacrificiu al bravilor misionari ca William Carey, care a mers în India în 1793; Robert Moffat, care a fost trimis în Africa de Sud în 1816; David Livingstone, care a navigat pe mare până în Africa, în 1841. Dar ce putem spune de soţiile şi de copiii lor? Multe soţii de misionari au plătit un preţ foarte mare – poate chiar mai mare decât soţii lor misionari – pentru a sluji Domnului în cele mai îndepărtate câmpuri misionare. Fiind nevoie să trăiască în culturi păgâne şi să treacă prin perioade lungi de singurătate, multe dintre aceste soţii au avut căderi emoţionale semnificative.

Mary Moffat (1821–1862), fiica renumitului misionar scoţian Robert Moffat, s-a născut în Griquatown (sau Griekwastad), Africa de Sud, în perioada în care părinţii ei slujeau ca misionari acolo. În 2 ianuarie 1845, Mary s-a căsătorit cu un alt misionar, David Livingstone. Viaţa ei de după aceea a fost împărţită între a fi alături de soţul ei, în călătoriile lui misionare pe continentul african, şi a se îngriji de educaţia copiilor lor timp de câţiva ani, în Marea Britanie. În timp ce era împreună cu soţul ei în tabăra din Shupanga, Zambezi, Mary s-a îmbolnăvit şi a murit pe 27 aprilie 1862. Inscripţia de pe mormântul ei sună cam aşa: „Aici se află rămăşiţele muritoare ale lui Mary Moffat, iubita soţie a doctorului Livingstone, care a adormit în umila speranţă a învierii fericite prin Isus Hristos.” Mary şi-a sacrificat viaţa pentru câmpul misionar african la fel de mult ca şi soţul ei!

Ellen White spune: „Adesea, mamei i se pare că lucrarea ei este o slujbă neimportantă. Este o lucrare rareori apreciată. Alţii ştiu prea puţin despre multele ei griji şi poveri. Zilele ei sunt ocupate de o avalanşă de lucrări mărunte, toate necesitând un efort plin de răbdare, stăpânire de sine, tact, înţelepciune şi iubire jertfitoare de sine; cu toate acestea, ea nu se poate lăuda cu ceea ce a făcut ca fiind vreo mare realizare. […] Ea simte că nu a realizat nimic. […] Chiar dacă numele ei nu este cunoscut în lume, este scris în cartea vieţii Mielului” (Divina vindecare, pp. 376–377).

Să apreciem toate femeile care au lucrat şi încă lucrează în spatele cortinei pentru a-şi susţine soţii misionari!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Nemurire sau înviere

Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată. – Ioan 5:28-29

Mulţi oameni se întreabă: Dacă sufletul omului este nemuritor în mod natural, atunci de ce Noul Testament vorbeşte despre învierea finală a celor morţi? Unul din cele mai puternice răspunsuri la această întrebare a fost oferit de Oscar Cullmann (1902–1999), teolog protestant european de seamă, şcolit în învăţăturile Noului Testament, răspuns dat la Ingersoll Lecture on the Immortality of Man, capela Andover, Universitatea Harvard, pe 26 aprilie 1955. Prezentarea sa, intitulată „Immortality of the Soul and Resurrection of the Dead: The Witness of the New Testament”, a fost publicată pentru prima dată în Harvard Divinity School Bulletin, vol. 21 (1955–1956) şi mai târziu sub formă de broşură. Cullmann a văzut o tensiune ireconciliabilă între ideea grecească a nemuririi sufletului şi crezul creştin al învierii. Pentru el, noţiunea filosofică greacă a nemuririi naturale a sufletului nu poate fi armonizată cu doctrina Noului Testament despre învierea finală a celor morţi. Foarte interesant că în jurul anului 150 î.Hr., Iustin Martirul (100–165) a avertizat că cei „care spun că nu există o înviere a celor morţi şi că sufletele lor, când mor, sunt luate la cer” nu pot fi numiţi creştini (Dialogue with Trypho, cap. 80).

În 1 Corinteni 15:16-18, apostolul Pavel susţine că „dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat” şi, în consecinţă, „cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi”. Dacă la moarte sufletul celui neprihănit este luat la cer (aşa cum cred mulţi), atunci nu există niciun motiv convingător nici chiar pentru învierea lui Hristos. În acest caz, Pavel nu ar fi putut vorbi despre cei care au murit în Hristos ca fiind pierduţi, deoarece aceştia ar fi fost deja în cer cu Hristos.

Dar vestea bună a Noului Testament este că moartea, oricât de crudă şi tristă ar fi ea, a fost învinsă pe deplin de Hristos prin propria Lui înviere. „Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tes. 4:14). Ce binecuvântare să ştim că toţi cei dragi nouă care au murit în Hristos vor fi înviaţi din morţi în cele din urmă, pentru a primi viaţa veşnică!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Crezuri fundamentale

Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe şi teamă. – 1 Petru 3:15

Primii adventişti de ziua a şaptea nu au intenţionat niciodată să redacteze o declaraţie formală de crezuri fundamentale. Dar de-a lungul anilor tot mai mulţi oameni au întrebat care sunt crezurile bisericii şi multe afirmaţii false distorsionau integritatea mesajului adventist. Astfel că, în 1872, Uriah Smith a scris A Delaration of the Fundamental Principles Taught and Practied by the Seventh-day Adventists, cu 25 de puncte.

În 1889, aceste principii au fost revizuite şi dezvoltate în 28 de puncte. În 1931 a apărut o declaraţie nouă cu 22 de „crezuri fundamentale” în Year Book of the Seventh-dau Adventist Denomination. Pe 25 aprilie 1980, Sesiunea Conferinţei Generale din Dallas, Texas, a votat prima declaraţie oficială a celor 27 de crezuri fundamentale.

Natura noului document a fost explicată în paragraful introductiv: „Adventiştii de Ziua a Şaptea acceptă Biblia ca singurul lor crez şi susţin anumite principii fundamentale de credinţă ca fiind învăţături ale Sfintelor Scripturi. Aşa cum sunt prezentate mai jos, ele reflectă modul de înţelegere şi exprimare ale învăţăturii Sfintelor Scripturi de către biserică. Revizuirea acestor principii de credinţă poate avea loc cu ocazia unei sesiuni a Conferinţei Generale, atunci când biserica este condusă de Duhul Sfânt la o mai profundă înţelegere a adevărului Bibliei sau găseşte un limbaj mai adecvat prin care să exprime învăţăturile Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu.”

Crucială în această declaraţie este distincţia dintre Biblie, ca singurul crez de neschimbat, şi crezurile fundamentale care pot fi revizuite. Ca răspuns la preocuparea animistă cu puterile răului, Sesiunea din 2005 a Conferinţei Generale din St. Louis, Missouri, a adăugat o declaraţie nouă (#11) despre „creşterea în Hristos”. Zece ani mai târziu, la Sesiunea Conferinţei Generale din 2015, din San Antonio, Texas, a fost revizuit modul de exprimare al câtorva dintre cele 28 de puncte fundamentale de credinţă pentru a le face să fie mai clare şi mai comprehensibile.

Deşi nu se doreşte înlocuirea Bibliei ca singur crez, cele 28 de puncte fundamentale de credinţă publicate în Manualul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea ne pot ajuta să explicăm concis învăţăturile biblice de bază ale bisericii şi motivul pentru speranţa noastră (1 Petru 3:15). Ar trebui să le cunoşti bine şi să fii gata să le explici şi altora.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Explorează universul

Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. – Isaia 40:26

Din vremurile străvechi, oamenii au păzit şi s-au închinat la soare, lună şi stele (Deut. 4:19; 17:2-3; Is. 47:13-14, etc.). Studiile ştiinţifice asupra spaţiului cosmic (astronomie) au fost consolidate de evoluţia telescopului şi de descoperirea legilor fizice care controlează trupurile cereşti în orbitele lor. Aceste realizări continue ne permit să vedem astăzi ce nicio altă generaţie nu a mai văzut.

După un proces lung de dezvoltare şi teste, pe 24 aprilie 1990, Hubble Space Telescope a fost lansat pe orbita joasă a Pământului, ca un proiect comun cu NASA şi European Space Agency. Gravitând în afara atmosferei Pământului, observatorul din spaţiu a oferit imagini uimitoare ale universului în profunzime. Unele imagini sunt din galaxii aflate la 13,2 miliarde ani-lumină depărtare. Atât cât va mai ţine timpul, ştiinţa spaţială va continua să ne ofere imagini profunde ale universului. Dar în întreaga veşnicie, copiii răscumpăraţi ai lui Dumnezeu vor explora universul fără a mai avea nevoie de telescop.

„Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu mântuiţilor lui Dumnezeu. Neîncătuşaţi de moarte, ei îşi iau zborul neobosit către lumile îndepărtate – lumi care au fost mişcate de durere la vederea necazului oamenilor şi au tresăltat în cântări de bucurie la vestea despre un suflet salvat. Cu o bucurie de nedescris, copiii pământului ajung părtaşi la bucuria şi înţelepciunea fiinţelor necăzute. Ei se împărtăşesc din comorile de cunoştinţă şi înţelegere câştigate prin veacuri şi veacuri din contemplarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu. Cu o viziune neumbrită, ei privesc slava creaţiunii – sori, stele şi sisteme, toate în ordinea rânduită lor, înconjurând tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea din urmă şi până la cea mai mare, şi în toate se manifestă bogăţiile puterii Sale” (Tragedia veacurilor, pp. 677–678).

Creierul nostru limitat nu poate pricepe semnificaţia deplină a acestor două cuvinte – univers şi veşnicie. Cât este de uimitor că Însuşi Dumnezeu a venit pe această planetă păcătoasă pentru a ne salva pe mine şi pe tine prin harul Său şi pentru a ne dărui veşnicia ca să explorăm opera Lui celestă! Nu este uimitor?!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Bărbatul din arenă

Căci cel neprihănit de şapte ori cade şi se ridică. – Proverbele 24:16

Cei care fac istoria de obicei combină talentul cu perseverenţa. Faimosul inventator american Thomas Edison, care a avut peste 2 332 de brevete la nivel mondial pentru invenţiile lui, a spus că „geniul este unu la sută inspiraţie şi nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie”. Întrebat despre propriile lui greşeli, el a răspuns: „Eu nu am dat greş de 10 000 de ori – doar am găsit 10.000 de metode noi care nu funcţionează.”

Valoarea eforturilor perseverente a fost subliniată şi de Theodore Roosevelt în discursul său „The Citizenship in a Republic”, rostit la Sorbona, Paris, pe 23 aprilie 1910. Cea mai citată porţiune din discursul său este cunoscută ca „Bărbatul din arenă” şi sună astfel: „Nu criticul este cel care contează, nu cel care stă pe margine şi care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Meritul este al celui care se află în arenă, al celui care greşeşte şi ratează în mod repetat, al celui care cunoaşte entuziasmul şi devoţiunea şi care se dăruieşte unei cauze care merită efortul, al celui care, în cel mai bun caz, cunoaşte triumful unei mari realizări, iar în cel mai rău caz, eşuează după ce a îndrăznit ceva extraordinar; al omului care ştie că locul său nu este alături de acele suflete slabe şi reci care nu vor cunoaşte niciodată nici victoria şi nici înfrângerea.”Tu şi cu mine suntem în arena marii lupte dintre bine şi rău, ducând o luptă asiduă „împotriva duhurilor răutăţii” (Efes. 6:12). Indiferent cât de talentaţi şi perseverenţi suntem, cele mai bune eforturi ale noastre în această luptă cu siguranţă vor eşua dacă nu sunt întărite şi călăuzite de puterea atotputernică a lui Dumnezeu.

Ellen White afirmă că „secretul succesului stă în unirea puterii dumnezeieşti cu străduinţele omeneşti. Aceia care realizează cel mai mult sunt cei care se sprijină mai hotărât pe braţul Celui Atotputernic” (Patriarhi ş i profeţ i, p. 509).

Dumnezeu ne dă o zi nouă. Te rog, nu o înfrunta în propria ta putere. Ai nevoie de tăria şi călăuzirea Lui în tot ce faci şi spui. Cu Dumnezeu ca partener, astăzi poţi fi mai mult decât biruitor. Fie ca Domnul să îţi fie aproape în fiecare moment! Amin!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Să ne îngrijim de pământ

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune. – Geneza 1:31

Pământul este casa noastră actuală şi ar trebui să ne pese de el. Dar multe din resursele sale naturale sunt distruse în mod iresponsabil prin scurgeri de petrol, fabrici şi uzine care poluează, ape reziduale, gunoi toxic, pesticide, autostrăzi, dispariţia pustiei şi extincţia vieţii sălbatice.

La începutul anului 1969, pe coasta Santa Barbara, California, o scurgere majoră de petrol a ucis peste 10 000 de păsări marine, delfini, foci şi lei de mare. Ca reacţie la acest dezastru, activiştii au cerut reglementări de mediu, educaţie de mediu şi chiar o zi a Planetei Pământ. În 22 aprilie 1970, a fost sărbătorită pentru prima dată Ziua Planetei Pământ în Statele Unite, când 20 de milioane de oameni au ieşit să promoveze o reformă a mediului. Mişcarea a crescut semnificativ. În 1990, aproximativ 200 de milioane de oameni din 141 de ţări au consolidat eforturile de reciclare, ajutând la deschiderea drumului pentru Summitul Pământului 1992 de la Rio de Janeiro, organizat de Naţiunile Unite.

În documentul „Stewardship of the Environment” (1996), Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a condamnat în mod oficial distrugerea iresponsabilă a resurselor pământului şi a sugerat schimbări importante în stilul de viaţă. În document se declara că „adventiştii de ziua a şaptea militează pentru un stil de viaţă simplu, sănătos, prin care oamenii nu păşesc pe banda de alergat a supraconsumului fără limite, a acumulării de bunuri şi a producerii de deşeuri. Este necesară o reformă în stilul de viaţă pe baza respectului faţă de natură, o limitare în folosirea resurselor pământului, o reevaluare a nevoilor personale şi o reafirmare a demnităţii vieţii create”.

Adventiştii cred că lumea este rezultatul creaţiunii lui Dumnezeu, nu doar un accident (Gen. 1 şi 2). În forma sa originală, pământul „era foarte bun” (Gen. 1:31) şi Dumnezeu i-a poruncit lui Adam „să îl lucreze şi să îl păzească” (Gen. 2:15). Fiecare generaţie nouă de oameni – inclusiv a noastră – sunt supraveghetori ai creaţiei lui Dumnezeu şi ar trebui să o păstrăm cât de bine se poate. Să nu uităm că natura ne descoperă caracterul Creatorului său şi, distrugând-o, noi ajungem să umbrim acea descoperire. Niciodată nu ar trebui să folosim scuza că Dumnezeu la final va crea „un cer nou şi un pământ nou” (Apoc. 21:1) pentru a fi nişte ispravnici nepăsători. Să ajutăm şi noi la a face lumea un loc mai bun şi o mică pregustare a lumii glorioase care are să vină!

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico

Ne pierdem identitatea

Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. – Apocalipsa 2:4

Studiile sociologice de religie au demonstrat că mişcările religioase apar de obicei cu scopul de a reforma cultura în care subzistă. Dar în al doilea şi al treilea secol al existenţei lor – după ce pionierii şi cei care i-au cunoscut pe aceştia nu mai sunt –, aceste mişcări tind să îşi piardă identitatea şi să fie resorbite chiar de cultura pe care la început intenţionau să o reformeze. Acest proces poate fi observat cu uşurinţă în creştinismul postapostolic şi în protestantismul postreformă.

La mijlocul secolului al XIX-lea, metodismul american a fost una dintre cele mai pline de viaţă şi dinamice denominaţiuni creştine. Dar, odată cu trecerea timpului, aceştia au început să îşi piardă zelul de la început.

În 21 aprilie 1972, Conferinţa Generală a Bisericii Metodiste Unite a acceptat oficial pluralismul doctrinar. Marele principiu protestant Sola Scriptura (exclusivitatea Scripturii) a fost înlocuit de patru surse asemănătoare pentru autoritatea doctrinară. Pentru liderii metodişti, „credinţa creştină a fost descoperită în Scriptură, iluminată de tradiţie, înviorată de experienţa personală şi confirmată de raţiune”. Astfel, denominaţiunea s-a făcut vulnerabilă în faţa mai multor învăţături contradictorii şi valori culturale. Cartea pătrunzătoare a lui Jerry L. Walls, The Problem of Pluralism: Recovering United Methodist Identity (1986) descrie modul în care pluralismul a subminat serios identitatea metodistă.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este astăzi în al doilea secol al existenţei sale şi este ispitită puternic de cultura contemporană. Mai mult decât oricând înainte, noi ar trebui să luăm în serios sfatul lui Pavel din Romani 14:2, care spune astfel în traducerea The Message: „Nu fi atât de bine adaptat la cultura ta încât să te integrezi fără să te mai gândeşti măcar. În schimb, îndreaptă-ţi atenţia spre Dumnezeu. Vei fi schimbat din interior înspre exterior. Recunoaşte de îndată ce doreşte de la tine şi răspunde rapid. Spre deosebire de cultura din jurul tău, care întotdeauna te trage în jos la nivelul ei de imaturitate, Dumnezeu scoate ce este mai bun din tine, creează o maturitate bine dezvoltată în tine.”

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi trăim într-o lume reală şi ar trebui să trăim la fel ca oamenii de astăzi, dar doar în măsura în care cultura noastră nu subminează principiile universale şi valorile Cuvântului lui Dumnezeu.

Devoționalul a fost preluat de pe devotionale.ro.

Powered by WPeMatico