Unul dintre cele mai bine vândute produse în societatea postmodernă este plăcerea. Câștigă din ce în ce mai mult teren și devine moneda de schimb în aproape toate tranzacțiile vieții, determinându-ne să juacăm totul pe o singură carte, plăcerea, conștienți fiind că prețul plătit este de cele mai multe ori, viața. În locul educației și valorilor, societatea postmodernă promovează adicții pentru lucruri care sluțesc mintea și sufeltul. Goana după plăcere se instalează de timpuriu și în ciuda faptului că realizăm efemeritatea acesteia, continuăm să ne lăsăm păcăliți cu speranța că data viitoare va dura mai mult, asemenea unui dependent de drouguri care și-ar dori ca efectul substanței consumate să nu se termine niciodată, în ciuda experiențelor trecute care l-au avertizat regulat.

Cel mai adesea în astfel de situații, când avem de toate și începem să trăim pentru plăcere, se instalează o bizară lipsă de sens a vieții. Istoria se repetă neverosimil, începând cu trista istorie a vieții lui Solomon și continuând cu Søren Aabye Kierkegaard, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, George Bacovia, ca să amintim și câteva personalități românești. Existențialismul, curentul filosofic promovat de cei amintiți mai sus, în pofida toturor așteptărilor nu a apărut ca urmare a unor mari greutăți pe care au fost nevoiți să le înfrunte promotorii lui, ci mai degrabă acest curent s-a născut în cafenelele și bodegile parisiene.

Solomon ne anunță cu emfază: „Nu mi-am oprit inima de la nicio veselie.” (Eclesiastul 2,10). Dar la fel de clar repetă, ca un laitmotiv al cărții sale: „totul este deșertăciune și goană după vânt.” (Eclesiastul 1,2; 2,17). În ciuda tuturor plăcerilor pe care și le-a permis, ne înșiră o lungă listă cu motive pentru care viața nu are sens. Ne sunt demonstrate deșertăciunea plăcerii (capitolul 2), a înțelepciunii și a faimei unui om (capitolele 2,4), a dreptății (capitolul 3), a concurenței și invidiei (capitolul 4), a muncii în exces și fără rost (capitolul 4), a vorbelor multe (capitolul 5), a risipei vieții în goană după bogăție și apoi nu mai ai timp să te bucuri de lucrul tău, injustiția socială (capitolul 8).

Emil Cioran declara cu nonșalanță: „Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci sunt singurul om care trăieşte fără speranţă.”

Nu durerea sau duritatea vieții i-au determinat pe acești oameni să declare falimentul sensului propriei vieți, ci dimpotrivă plăcerea. Cum poate veni disperarea Eclesiastului în epoca de aur a Israelului? S-ar fi pliat perfect în perioada robiei, dar acum…? Filosofia existențialistă și-a avut rădăcinile în cel mai frumos oraș al lumii, Paris, într-o perioadă de înflorire economică. În San Francisco cel mai frumos oraș din Statele Unite ale Americii, rata sinuciderilor este mai mare decât în orice alt oraș american. De ce persoane care locuiesc în cartiere bune au un sentiment de nefericire fără să știe de ce? De ce astăzi în țările cu cel mai ridicat nivel de trai, există cei mai mulți oameni depresivi? De ce bolile depressive sunt în această perioadă de glorie a omenirii cele mai frecvente? Disperarea existențială nu a germinat în lagărele de la Auschwitz sau Siberia, ci în cafenelele din Paris, Copenhaga, în palatele luxuriante din Breverly Hills.

Oare ce îi poate lipsi unei persoane care are bani, case, mașini, faimă, de are nevoie să consume droguri ca să fie fericită? Un număr destul de mare dintre persoanele aflate în categoria de mai sus, sfârșesc ca urmare a unei supradoze. Boris Beker unul dintre cei mai buni jucători de tenis, la scurt timp după ce a pus racheta în cui, a început să trăiască doar pentru plăcere, a intrat în depresie, la momentul actual este declarat falimentar, iar remarca lui este plină de substanță: „am fost pe acoperișul lumii și n-am gasit nimic.”

Dramaturgul și poetul Oscar Wilde (1854-1900) a sfidat deschis moravurile societății victoriene. Opera lui literară a alimentat filozofia umanistă de tip „dacă-ți produce plăcere, fă-o”, care domină și azi societatea noastră. Fiind provocat de unul dintre prietenii săi să-și testeze talentul de scriitor și să încerce să scrie un roman, în câteva zile apare romanul, “The picture of Dorian Gray”. Ne este prezentată povestea vieții unui tânăr care ar fi vrut să trăiască la maxim orice plăcere, iar orice urmă de destrăbalare și de comportament ușuratic să nu se răsfrângă asupra sa, ci asupra portretului său pictat de pictorul Basil Hallward. Dorința lui s-a împlinit. Portretul a fost ascuns undeva în podul casei și tânărul a trecut la treabă. Tabloul s-a deteriorat pe zi ce trece. Iar într-o zi artistul, cel care a pictat tabloul, a venit la Dorian să vadă ce se întâmplă cu tabloul. Artistul a fost uimit de modul în care arăta și l-a implorat pe Dorian să se îndrepte. Dorian nu a vrut să-l asculte și cu o lovitură de cuțit l-a ucis pe artist, iar sângele artistului a început să curgă peste tablou. Nervos, Dorian a luat cuțitul și l-a înfipt în pânza tabloului. Atunci cu un țipăt îngrozitor s-a prăbușit mort la pământ.

Artistul român, Tudor Chirilă, surprinde într-unul dintre cântecele sale această realitate fatidică, care tinde să ne lase fără bucuria vieții, „lumea asta moarta v-a încerca sa-ți fure dragostea.” Ne îndreptăm către o lume fundamentată în plăcere, dar care riscă să-și piardă stabilitatea ce derivă din valoarile morale. Însă plăcerea fără granițe morale devastează sufletul omenesc, usucă seva vieții din interiorul nostru. Chiar dacă legea îți permite să-ți trăiești viața cum dorești, un lucru nu se va schimba niciodată: nu vei scăpa de distrugerea interioară. Aceasta este legea pe care Dumnezeu a pus-o în calea răului, ca noi să putem vedea devastarea pe care o provoacă și să ne oprim.

Tocmai de aceea, judecând uneori lucrurile rațional, ajungem la concluzia că nu e bun lucrul acela pentru noi, că dacă vom continua seria alegerilor, ne vom dezbrăca de orice frumusețe și vom ajunge goi. În ciuda acestei conștiențe raționale continuăm să facem tocmai acele lucruri despre care știm clar că ne pot răni. „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)

Întrebarea care este ridicată ca un pumn al amenințării spre Dumnezeu, sună cam așa: „De ce ne-a așezat Dumnezeu într-o lume plină de plăceri, dacă nu le putem gusta pe toate?”. Unii privesc credința ca pe o mare barieră în calea fericirii. Cred că Dumnezeu se bucură să ne vadă triști, chinuindu-ne și de aceea interzice prin intermediul Legii morale plăcerea. Nimic nu este mai fals decât această descriere cu privire la Dumnezeu. Biblia ne spune în Psalmul 16,11: „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări (plăceri) veşnice în dreapta Ta.”

Plăcerea nu este invenția noastră, ci a lui Dumnezeu, însă a ne bucura de ea prin mijloace ilicite și lipsite de puritate este ideea noastră și nu a lui Dumnezeu. Pentru a dăinui, plăcerea trebuie să derive dintr-un angajament moral asumat în prealabil, altfel ea este efemeră și va dispărea. Utilizată în afara unui cadru moral, plăcerea va avea efecte dezastroase asupra sufletului omenesc, exact inversul celor scontate. Fericirea pe care căutăm să o găsim prin plăcere nu va fi găsită niciodată, ba chiar se va depărta tot mai mult de noi. Nu te lăsa înșelat gustând acest pahar ce pare la prima vedere a fi unul plin de arome delicioase, dar care în final se dovedește a fi plin de venin! Ai grijă de inima (sufletul) ta! Bucură-te responsabil! Nu te lăsa înșelat!

 

„De rupi o coardă de vioara,
Ea geme, moare, tremurând.
O altă coardă îi ia locul
S-auzi vioara iar cântând.

Dar când c-o lovitură slabă,
În coarda inimii lovești,
Ea geme atunci o viață-ntreagă
Și nu mai poți s-o-nlocuiești.”

(Mihai Eminescu)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Your email address will not be published. Required fields are marked *