Author - admin

Unul dintre cele mai bine vândute produse în societatea postmodernă este plăcerea. Câștigă din ce în ce mai mult teren și devine moneda de schimb în aproape toate tranzacțiile vieții, determinându-ne să juacăm totul pe o singură carte, plăcerea, conștienți fiind că prețul plătit este de cele mai multe ori, viața. În locul educației și valorilor, societatea postmodernă promovează adicții pentru lucruri care sluțesc mintea și sufeltul. Goana după plăcere se instalează de timpuriu și în ciuda faptului că realizăm efemeritatea acesteia, continuăm să ne lăsăm păcăliți cu speranța că data viitoare va dura mai mult, asemenea unui dependent de drouguri care și-ar dori ca efectul substanței consumate să nu se termine niciodată, în ciuda experiențelor trecute care l-au avertizat regulat.

Cel mai adesea în astfel de situații, când avem de toate și începem să trăim pentru plăcere, se instalează o bizară lipsă de sens a vieții. Istoria se repetă neverosimil, începând cu trista istorie a vieții lui Solomon și continuând cu Søren Aabye Kierkegaard, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, George Bacovia, ca să amintim și câteva personalități românești. Existențialismul, curentul filosofic promovat de cei amintiți mai sus, în pofida toturor așteptărilor nu a apărut ca urmare a unor mari greutăți pe care au fost nevoiți să le înfrunte promotorii lui, ci mai degrabă acest curent s-a născut în cafenelele și bodegile parisiene.

Solomon ne anunță cu emfază: „Nu mi-am oprit inima de la nicio veselie.” (Eclesiastul 2,10). Dar la fel de clar repetă, ca un laitmotiv al cărții sale: „totul este deșertăciune și goană după vânt.” (Eclesiastul 1,2; 2,17). În ciuda tuturor plăcerilor pe care și le-a permis, ne înșiră o lungă listă cu motive pentru care viața nu are sens. Ne sunt demonstrate deșertăciunea plăcerii (capitolul 2), a înțelepciunii și a faimei unui om (capitolele 2,4), a dreptății (capitolul 3), a concurenței și invidiei (capitolul 4), a muncii în exces și fără rost (capitolul 4), a vorbelor multe (capitolul 5), a risipei vieții în goană după bogăție și apoi nu mai ai timp să te bucuri de lucrul tău, injustiția socială (capitolul 8).

Emil Cioran declara cu nonșalanță: „Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci sunt singurul om care trăieşte fără speranţă.”

Nu durerea sau duritatea vieții i-au determinat pe acești oameni să declare falimentul sensului propriei vieți, ci dimpotrivă plăcerea. Cum poate veni disperarea Eclesiastului în epoca de aur a Israelului? S-ar fi pliat perfect în perioada robiei, dar acum…? Filosofia existențialistă și-a avut rădăcinile în cel mai frumos oraș al lumii, Paris, într-o perioadă de înflorire economică. În San Francisco cel mai frumos oraș din Statele Unite ale Americii, rata sinuciderilor este mai mare decât în orice alt oraș american. De ce persoane care locuiesc în cartiere bune au un sentiment de nefericire fără să știe de ce? De ce astăzi în țările cu cel mai ridicat nivel de trai, există cei mai mulți oameni depresivi? De ce bolile depressive sunt în această perioadă de glorie a omenirii cele mai frecvente? Disperarea existențială nu a germinat în lagărele de la Auschwitz sau Siberia, ci în cafenelele din Paris, Copenhaga, în palatele luxuriante din Breverly Hills.

Oare ce îi poate lipsi unei persoane care are bani, case, mașini, faimă, de are nevoie să consume droguri ca să fie fericită? Un număr destul de mare dintre persoanele aflate în categoria de mai sus, sfârșesc ca urmare a unei supradoze. Boris Beker unul dintre cei mai buni jucători de tenis, la scurt timp după ce a pus racheta în cui, a început să trăiască doar pentru plăcere, a intrat în depresie, la momentul actual este declarat falimentar, iar remarca lui este plină de substanță: „am fost pe acoperișul lumii și n-am gasit nimic.”

Dramaturgul și poetul Oscar Wilde (1854-1900) a sfidat deschis moravurile societății victoriene. Opera lui literară a alimentat filozofia umanistă de tip „dacă-ți produce plăcere, fă-o”, care domină și azi societatea noastră. Fiind provocat de unul dintre prietenii săi să-și testeze talentul de scriitor și să încerce să scrie un roman, în câteva zile apare romanul, “The picture of Dorian Gray”. Ne este prezentată povestea vieții unui tânăr care ar fi vrut să trăiască la maxim orice plăcere, iar orice urmă de destrăbalare și de comportament ușuratic să nu se răsfrângă asupra sa, ci asupra portretului său pictat de pictorul Basil Hallward. Dorința lui s-a împlinit. Portretul a fost ascuns undeva în podul casei și tânărul a trecut la treabă. Tabloul s-a deteriorat pe zi ce trece. Iar într-o zi artistul, cel care a pictat tabloul, a venit la Dorian să vadă ce se întâmplă cu tabloul. Artistul a fost uimit de modul în care arăta și l-a implorat pe Dorian să se îndrepte. Dorian nu a vrut să-l asculte și cu o lovitură de cuțit l-a ucis pe artist, iar sângele artistului a început să curgă peste tablou. Nervos, Dorian a luat cuțitul și l-a înfipt în pânza tabloului. Atunci cu un țipăt îngrozitor s-a prăbușit mort la pământ.

Artistul român, Tudor Chirilă, surprinde într-unul dintre cântecele sale această realitate fatidică, care tinde să ne lase fără bucuria vieții, „lumea asta moarta v-a încerca sa-ți fure dragostea.” Ne îndreptăm către o lume fundamentată în plăcere, dar care riscă să-și piardă stabilitatea ce derivă din valoarile morale. Însă plăcerea fără granițe morale devastează sufletul omenesc, usucă seva vieții din interiorul nostru. Chiar dacă legea îți permite să-ți trăiești viața cum dorești, un lucru nu se va schimba niciodată: nu vei scăpa de distrugerea interioară. Aceasta este legea pe care Dumnezeu a pus-o în calea răului, ca noi să putem vedea devastarea pe care o provoacă și să ne oprim.

Tocmai de aceea, judecând uneori lucrurile rațional, ajungem la concluzia că nu e bun lucrul acela pentru noi, că dacă vom continua seria alegerilor, ne vom dezbrăca de orice frumusețe și vom ajunge goi. În ciuda acestei conștiențe raționale continuăm să facem tocmai acele lucruri despre care știm clar că ne pot răni. „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)

Întrebarea care este ridicată ca un pumn al amenințării spre Dumnezeu, sună cam așa: „De ce ne-a așezat Dumnezeu într-o lume plină de plăceri, dacă nu le putem gusta pe toate?”. Unii privesc credința ca pe o mare barieră în calea fericirii. Cred că Dumnezeu se bucură să ne vadă triști, chinuindu-ne și de aceea interzice prin intermediul Legii morale plăcerea. Nimic nu este mai fals decât această descriere cu privire la Dumnezeu. Biblia ne spune în Psalmul 16,11: „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări (plăceri) veşnice în dreapta Ta.”

Plăcerea nu este invenția noastră, ci a lui Dumnezeu, însă a ne bucura de ea prin mijloace ilicite și lipsite de puritate este ideea noastră și nu a lui Dumnezeu. Pentru a dăinui, plăcerea trebuie să derive dintr-un angajament moral asumat în prealabil, altfel ea este efemeră și va dispărea. Utilizată în afara unui cadru moral, plăcerea va avea efecte dezastroase asupra sufletului omenesc, exact inversul celor scontate. Fericirea pe care căutăm să o găsim prin plăcere nu va fi găsită niciodată, ba chiar se va depărta tot mai mult de noi. Nu te lăsa înșelat gustând acest pahar ce pare la prima vedere a fi unul plin de arome delicioase, dar care în final se dovedește a fi plin de venin! Ai grijă de inima (sufletul) ta! Bucură-te responsabil! Nu te lăsa înșelat!

„De rupi o coardă de vioara,
Ea geme, moare, tremurând.
O altă coardă îi ia locul
S-auzi vioara iar cântând.

Dar când c-o lovitură slabă,
În coarda inimii lovești,
Ea geme atunci o viață-ntreagă
Și nu mai poți s-o-nlocuiești.”

(Mihai Eminescu)

În urmă cu câțiva ani am găsit o fotografie interesantă urmată de întrebarea: “Care pe care?” O imagine simplă însoțită de un comentariu care te obligă să vezi tabloul din cel puțin două perspective.

Despre ce era vorba? O persoană în parc care se plimbă cu câinele în lesă. Mesajul era următorul: cine este cel care are controlul directiei, câinele sau stăpânul? Bineințeles, dacă întrebarea ar fi fost adresată direct stăpânului, el ar fi avut pretenția unui control total, însă chiar așa stau lucrurile?!

O astfel de imagine este reeditată frecvent în zilele noastre nu numai în parc, cât și la școală, la biserică, la întâlnirile cu prietenii, în familie, etc. Singura diferență este dată de înlocuirea cățelului “ținut în lesă” cu un alt “protagonist” – smartphone-ul.

Te provoc sa privești cu atenție următoarea fotografie și să răspunzi la aceeași întrebare:”Care pe care?”

Nici în această situație răspunsul nu e greu de găsit. E nevoie doar de o doză bună de onestitate însoțită de o analiză personală. Dacă am face un exercițiu simplu de a aduna fiecare moment pe care îl dedicăm tehnologiei smart într-o zi, rezultatul cu siguranță ne-ar surprinde. Avem deseori senzația că deținem controlul, însă din păcate suntem sub control. Rețelele de socializare, diferitele forme de chat, jocurile și filmele ne îndepărtează încet dar sigur de lumea reală transpunându-ne într-o altă realitate. Care sunt efectele? Voi trece în revistă doar câteva dintre ele:

1. Cocoașa de smarphone

Pentru că ne uităm toată ziua la telefon, poziția corpului și a gâtului au de suferit. Specialiștii americani au botezat această poziție “text-neck”. Folosirea telefoanelor inteligente, a tabletelor și a altor gadgeturi similare reprezintă unul dintre motivele pentru care adolescenții acuză dureri de spate mai devreme de vârsta majoratului. Aplecarea capului în față și uitatul frecvent la telefon produce un stres continuu mușchilor din zona gâtului.

2. Probleme oftalmologice

Ochi uscați, vedere încețoșată, stări de amețeală și discomfort la nivelul ochilor sunt alte  efecte datorate privitului îndelungat la telefon. Fonturile mici ale textului de pe ecran cauzează tulburari de vedere.

3. Diferite boli psihice

Stări de anxietate și chiar depresive au fost observate în rândul utilizatorilor frecvenți. Un studiu realizat de Universitatea Northwestern a arătat că oamenii care petrec mai mult timp pe telefoanele lor sunt mai predispuși să fie deprimați.

4. Insomnii

Expunerea la lumina dispozitivului poate întârzia momentul de instalare a somnului de două ori mai mult decât cafeaua, datorită capacității sale de a suprima melatonina, hormonul care ajută la pregătirea corpului pentru somn.

5. Favorizează apariția obezității

“Confortul” de care beneficiem în fața gadgetului nu face altceva decât să favorizeze apartiția și persistarea într-o stare sedentară. De asemenea este asociată și cu o alimentație dezechilibrată atât din punct de vedere al conținutului cât și al frecvenței.

6. Izolare și neadaptare socială

În loc să fim mai sociabili, deschiși relaționării și comunicării tête-à-tête, dispozitivele noastre inteligente ne vor trimite spre zona izolării.

Nu numai că suntem mai distrași și mai puțin „prezenți” în scenariile sociale grație tehnologiilor moderne, dar vom avea relații din ce în ce mai superficiale.

Așezat în fața câtorva efecte mă întorc la întrebarea de la început: “Care pe care?” Ești singurul care poți schimba răspunsul, asa că… BE SMART!

Vrei să ai parte de un ReSTART în viață? Te-ai săturat să tot găsești scuze pentru insuccesele tale?
Dorești să descoperi „partea plină a paharului” care este lângă tine?
Te invităm să te înscrii la WEBINARUL GRATUIT intitulat „ReSTART pentru TINEri” care va fi prezentat de Lorand Soarez Szasz ( business coach, speaker, trainer și antreprenor) !

Totul este posibil în viață dacă ești gata să înveți de la alții, dar mai ales din CARTE!

ÎNREGISTRAȚI-VĂ LA ACEST EVENIMENT

Nu știți… că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt…? Și că voi nu sunteți ai voștri?  (Apostolul Pavel)

„Normal că ştiu despre sex, de la 9 ani. Mi-a povestit cineva…, am citit şi pe internet, am văzut şi filme…”, acesta este răspunsul adolescenților de azi, care învaţă mai repede cum stă treaba cu relaţiile sexuale decât cu tabla înmulţirii, pierzându-și virginitatea încă din școala generală și ajungând „părinți” înainte de a obține buletin. Păstrarea castității până după căsătorie a devenit un „defect” în societatea modernă, majoritatea bărbaților ferindu-se de „fetele cuminți”, în timp ce alții aleargă după virgine pentru a le așeza în „vitrina” lor de „trofee”.

De la Ion al Glanetașului, care, fără scrupule, a sedus-o pe Ana, și până în prezent, fecioria a căpătat valori multiple, societatea românească ghidându-se, în general, după normele bisericești și ale „bunului simț”. Demult, castitatea era o virtute ce trebuia respectată, fiind singura zestre veritabilă, iar pierderea ei, într-un alt cadru decât cel legitim, reprezenta un păcat moral, dar și unul civic. Înainte de 1989, dacă un tânăr ar fi îndrăznit să seducă o fată, să o necinstească, iar apoi să refuze să se căsătorească cu ea, ar fi riscat 7 ani de închisoare, pentru (atenție!) viol.

Situația s-a schimbat dramatic după revoluție, libertatea de exprimare și acțiune oferind alte perspective. Tinerii au fost chiar sfătuiți că e mai indicat să „trăiască” puțin împreună înainte de căsătorie, ca nu cumva „când se vor lega la cap” să nu se potrivească. Așa au apărut căsătoriile de probă, numărul celor care preferă astăzi relațiile consensuale (concubinajul) fiind net în defavoarea celor ce preferă căsătoria. Am ajuns chiar să operăm plastic… moralitatea, medicii specialiști fiind șocați

Nimic nu se face astăzi fără scene explicite de sex, pentru că sexul vinde bine, însă… „la început nu a fost așa”. Dumnezeu a așezat relațiile intime în cadrul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, orice abatere de la această regulă de „doi simplă” însemnând păcat.

În toate timpurile au fost oameni care și-au ghidat viața după „rețetele de fericire” propuse de Dumnezeu. Ei credeau că „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen. 2, 18) „până când moartea ne va despărți”. Aceștia erau pentru romantism în cadrul relației de cuplu, privind relațiile intime nu ca un lucru biologic (să faci copii) sau un lucru murdar (satisfacerea carnalului), ci ca pe o expresie a dragostei romantice. De asemenea, ei au fost pentru intimitate, afirmând că relațiile intime sunt foarte bune în spațiul intim al familiei, dar aduse în spațiul public ele devin cât se poate de rele. Cândva, cuplurile erau realiste, considerând că mariajul poate fi un lucru extraordinar, deși niciunul dintre soți nu este perfect. Iar un ultim lucru ce merită amintit era sfințenia la nivelul relațiilor de cuplu, ca o cale a lui Dumnezeu de a-i pregăti pe oameni pentru cer.

Ca o concluzie

Dacă ești părinte și citești aceste rânduri… poate ar fi bine să te întrebi când ai discutat ultima dată cu puștiul sau cu tânăra ta domnișoară despre relații de prietenie cu sexul opus, despre moralitate și castitate? Când vei deschide acest subiect cu el/ea, ce-i vei spune? Sau te mulțumești să știi că vreodată va afla cumva de la profesorul de biologie sau la vreo oră de dirigenție? S-ar putea să te înșeli, deoarece curiozitatea îi poate stârni interesul să caute răspunsuri unde n-ai dori să le găsească. Ca părinți ar trebui să le oferim modele de moralitate copiilor, spunându-le că nu sunt „defecți”, dacă sunt diferiți și merg contra curentului.

Dacă ești adolescent cu frămânări, gânduri, dorință de nou și cu blamul că ești… „cuminte”, te încurajez să „… nu stârnești dragostea până nu vine ea!” (Cânt. Cânt. 2, 7). Nu te rușina cu fecioria ta! Tinerii vor să-și trăiască viața, însă, atunci când vine vorba de stabilitate și de întemeiere a unei familii, preţul virginităţii crește din nou. Băieţii nu-şi aleg niciodată drept soţie o fată căreia „i s-a dus vestea”, iar un logodnic virgin este și astăzi foarte apreciat. Iar dacă te-am tulburat pentru că… odată… dintr-o imprudență ai făcut ceva necugetat, nu uita că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1, 9).

Dumnezeu a inventat sexul, iar regula Lui de bază – păstrează relația intimă în cadrul căsătoriei – nu înseamnă că ar vrea să ne vadă nefericiți, ci vrea să ne protejeze inimile, trupurile, relațiile și familiile. El știe cel mai bine ce a creat și am face bine să-L ascultăm.

Pastor,
Ciprian Ciurea

„Dați-mi voie să compun cântecele unui popor și nu-mi pasă cine face legile.” Platon

Se povestește că în orașul Hameln din Germania medievală, locuitorii orașului au angajat un cântăreț din fluier ca să-i scape de o invazie de șoareci cu fluierul său vrăjit. Apoi n-au mai vrut să-i dea plata stabilită și cântărețul s-a răzbunat. A cântat o altă melodie și i-a condus pe copiii orășenilor într-o peșteră din munte, unde au dispărut pentru totdeauna. Și iată cum, spune misterioasa istorie de pe zidurile cetății, „pe 26 iunie 1284, 130 de copii născuți în Hameln au fost seduși de cântărețul din fluier îmbrăcat cu haine multicolore și au fost pierduți…”

Multe lucruri se pot spune despre muzică, mai puțin că nu are influență. Muzica creează emoții, emoțiile creează stări de spirit, iar stările de spirit se transformă cu timpul în atitudini.

Astfel, muzica jazz se asociază cu un stil de viață libertin, din cauza unei suprimări a activității lobului frontal, responsabil cu inhibiția și deciziile morale; muzica rock produce un spirit rebel, iar muzica rap sau hip-hop transmite agresivitate. Ellen White dezaprobă „muzica ușuratică, muzica populară, muzica potrivită pentru sala de dans”, din cauză că aceasta răpește timpul (și dispoziția, putem adăuga) pentru rugăciune și gustarea Cuvântului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, muzica clasică de exemplu, în special cea din perioada barocă este echilibrată în melodie, armonie și ritm. Sentimentele exprimate sunt în general de liniște, bucurie, dar și de frământare sufletească, însuflețire, curaj, triumf, transmise într-un mod care nu afectează echilibrul psihic.

Și nu, nu ne referim aici (doar) la muzica de închinare. Clasice sau moderne, sunt multe piese muzicale bune de ascultat, deși nepotrivite pentru închinarea din biserică sau de acasă. Așadar, parafrazându-l pe apostolul Pavel, voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea.

Un alt cântăreț a coborât din lumea curată cuprins de duhul răzbunării. Copiii și tinerii noștri sunt ținta lui principală, fiind cei mai vulnerabili și mai ușor de impresionat. Melodia lui se aude în mall-uri, în pauze la școală, se transmite pe YouTube și la radio, se află în telefoanele din buzunare și în televizorul din sufragerie. Este peste tot, chiar și în autobuz.

În casa ta ce muzică se ascultă?

Pentru mulți dintre noi, muzica este „ceea ce se cântă”. Nu toți avem posibilitatea să analizăm tehnic melodiile pe care le ascultăm, însă putem urmări niște principii simple.

În primul rând, toată muzica ascultată, interpretată sau compusă de creștini, fie ea sacră sau profană, Îl va onora pe Dumnezeu: „…să faceți totul spre slava lui Dumnezeu”. Orice alt fel de muzică ne va slăbi legătura cu Domnul.

În al doilea rând, ea ar trebui să fie cea mai nobilă și cea mai bună: „…tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.”. Noi ne pregătim să ne alăturăm corurilor cerești, iar viața aceasta este o pregătire pentru atunci.

Avem deci două principii de bază: să avem totdeauna în atenție slava lui Dumnezeu și să alegi mereu ce este mai bun și mai nobil.

Dincolo de aceste principii generale, care pot fi aplicate foarte subiectiv, ne-ar ajuta să cunoaștem câteva aspecte, nu prea tehnice, dar esențiale.

Precum ingredientele unui fel de mâncare, pe care le citim pe eticheta produselor din supermarket și muzica este compusă din ceva. Când aud o muzică pe care vreau să o analizez, mă întreb:

Ce ritm are? Aici e poate cea mai acută problemă, pentru că ritmul are o influență mai mare decât toate celelalte elemente la un loc. Cuvântul cheie pentru ritm este moderația. Un ritm scos prea mult în evidență (cu multă percuție, de exemplu), va strica echilibrul unei piese și îi va diminua ascultătorului capacitatea de concentrare. O piesă pop, bunăoară, nu te îndeamnă la cine știe ce cugetare. Iar dacă ritmul este și alert, vivace, lucrurile sunt și mai clare: îți vine să te miști, să o iei din loc, să te bâțâi (nu o facem pentru că ne cenzurăm, sau am căpătat toleranță, dar stimulul este acolo). Un alt aspect este sincopa. O sincopă este un ritm deplasat, defect, cu accentul pe oricare altul decât prima bătaie (..). Folosite excesiv, sincopele afectează echilibrul organismului deoarece contravine ritmului natural al inimii.

Apoi cum e melodia? Este curgătoare, înălțătoare, bine structurată, sau este (prea) simplă, banală, repetitivă?

Dacă adăugăm și armonia avem trei componente de bază ale muzicii. Din păcate, nu există etichete la muzica ce „se vinde” astăzi pe toate canalele: în mall-uri, pe YouTube, la radio, în căști, sau chiar în autobuze. Dar putem „citi” muzica urmărind aceste elemente.

Tu asculți ce vrei, dar știi ce asculți?

Beniamin Chircan

Articolul pe care îl citești acum, trebuia să fie scris în urmă cu 10 zile, însă de atunci și până azi, de cel puțin zece ori, am zis: “Lasă că îl scriu mâine.”

Ți s-a întâmplat și ție să amâni lucruri? Oare cui nu i s-a întamplat?! Trebuie să mărturisesc faptul că nu mă simt confortabil atunci când amân lucruri, și deși sunt conștient că amânarea nu este o soluție (uneori poate fi), totuși aleg să apelez la această pseudo-soluție prea des.

Ce este procrastinarea, căci despre asta vorbim? Este o boală? O problemă comportamentală? O lipsă de organizare sau poate câte puțin din fiecare?

DEX-ul spune că procrastinarea înseamnă “A amâna sau a întârzia începerea execuției unei sarcini; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa.” Asta am făcut eu cu scrierea acestui articol, am tot tărăgănat-o până când nu s-a mai putut amâna.

Ai fost vreodatată în situația de a amâna pregătirea pentru un anumit examen sau teză spunându-ți “Lasă că încep de mâine!”? Eu am făcut-o de multe ori, iar în unele cazuri acel mâine nu a mai existat pentru că era deja prea târziu. Este o vorbă care zice “Mai bine mai târziu decât niciodată” iar o alta abordează problema dintr-o altă perspectivă afirmând “Mai bine niciodată decât mai târziu.”

De ce suntem tentați să amânăm? De ce ne mobilizăm uneori prea greu în realizarea unui obiectiv?

Conform lui Albert Ellis și William Kanus (psihologi care au studiat acest fenomen) , există 3 cauze principale ale procrastinării:

1. Anxietatea – teama că am putea să nu facem lucrurile perfect și să fim criticați, că nu suntem în stare să facem sarcina și că ceilalți își vor da seama de acest lucru. Toate aceste temeri ne pot face să evităm să ne implicăm în sarcini în care e posibil să fim evaluați, criticați, în sarcini cu un rezultat incert sau în care e posibil să avem un eșec. De exemplu: vom amâna să invităm în oraș persoana de care ne place din teama de a nu fi refuzați.
2. Toleranța scăzută la frustrare. Aceasta se referă la faptul că unele persoane consideră că nu pot tolera sau suporta plictiseala, frustrarea, iritabilitatea sau disconfortul, astfel că vor avea tendința să evite sarcinile dificile, plictisitoare sau repetitive. Un exemplu clasic este cel al persoanelor supraponderale care nu sunt dispuse să suporte disconfortul de a face mișcare sau de a ține regim.
3. Răzvrătirea. Aceasta este o cauză a procrastinării la persoanele care consideră că ei trebuie să hotărască tot ceea ce fac. Aceste persoane consideră că dacă cineva le spune că au de făcut și ei “execută”, asta îi face să fie slabi. Un exemplu îl constituie amânarea unui adolescent de a-și face ordine în cameră, dacă această sarcină este dată de către părinți.

Iată ce poți face pentru a scăpa de procrastinare:

• Identifică sarcinile pe care ai tendința să le amâni;
• Încearcă să înțelegi care este cauza pentru care le tot amâni;
• Învață să tolerezi disconfortul asociat cu sarcina neplăcută, gândindu-te la recompensa finală;
• Nu îți mai fabrica scuze;
• Aplică strategii practice de acțiune.

Câteva strategii, care te pot ajuta în realizarea oricărui obiectiv, sunt:

1. Împarte sarcina pe care o ai de făcut în pași mici și ține-te de ei, altfel, ceea ce este prea mult sau prea complex te poate paraliza.
2. Apelează la obiceiuri! Creează-ți obiceiuri plăcute care te ajută să intri într-o stare de spirit care să te susțină în demersul tău (ascultarea unei melodii preferate, 5 minute de mișcare, etc.).
3. Oferă-ți (mici) recompense pentru tot ceea ce duci la bun sfâșit.
4. Odată ce ai luat o decizie, oprește-te să mai raționalizezi și treci la treabă.
5. Când nu știi cu ce să începi, propune-ți să faci un singur pas de acțiune.
6. Clarifică-ți “de ce-ul” personal, adică motivația intrinsecă pentru ceea ce ți-ai propus să faci.

Și nu uita… o călătorie de o mie de mile începe mereu cu primul pas!